„Cred că şi Caragiale s-ar fi
distrat“
În DILEMA VECHE nr. 653, Andrei
Pleşu îi sfidează pe snobii culturali (e
plin pământul de ei!), scriind că se
uită la serialul Las Fierbinţi, produs
şi difuzat de ProTv. Laudele editorialistului
sunt la superlativ: „Sînt de
părere că Las Fierbinţi bate majoritatea
serialelor – mai mult sau mai puţin
haioase – ale unor producători români
sau străini «pretenţioşi»”. Sau: „O
excelentă reflecţie despre cum arată
«modernitatea», transplantată în
pământul reavăn al provinciei regăţene.
Cred că şi Caragiale s-ar fi distrat.”
Sau: „Esenţial este aportul de admirabilă
profesionalitate al întregii echipe.
O profesionalitate fără «fiţe», fără
obsesia de a se pune în valoare.
Toţi actorii mi se par desăvârşiţi şi
simt nevoia să-i omagiez pe fiecare
în parte…”. Sau: „Pe scurt, o perfectă
îmbinare de înzestrare nativă şi
creativitate, pentru care toţi protagoniştii
merită aplauze.” Şi, în fine: „Mă simt
bine să ştiu că avem o asemenea
«rezervă de cadre», pe lângă cea care
străluceşte, în chip legitim, desigur,
pe podiumul marilor premii şi distincţii
naţionale şi internaţionale.” Cronicarul
mărturiseşte, la rândul său, că priveşte
acest serial încă de la început: cucerit
mai întâi, instantaneu, de personajul
Celentano (e potrivită ştampila pe
care i-o aplică Andrei Pleşu, „ebrietate
metafizică”), creat de actorul Adrian
Văncică. Şi, à propos de snobi, cei
care admiră doar ceea ce e la modă,
doar ceea ce este acceptat să fie
admirat: cronicarul a îndemnat pe
atâţia, în jur, să privească acest serial
şi mereu s-a lovit doar de o ridicare
de sprâncene mirată şi exigentă, adică
de un refuz cu un apăsat aer de
superioritate. Fiindcă înfumuraţii
culturali resping tot ce iese din preştiut.
Asta e, ei pierd. Şi încă un comentariu:
serialul, în momentele sale cele
mai reuşite, dovedeşte autenticitate,
capacitatea de a descrie natura umană
şi un umor inteligent, care aduce
aminte, într-adevăr, de Caragiale.
Săptămâna elogiilor
Săptămâna aceasta pare a fi o
săptămână a reacţiilor elogioase:
după Andrei Pleşu, şi Dan Cristea, în
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ, nr. 8,
semnează o astfel de cronică entuziastă.
De data aceasta, obiectul laudelor este
noua carte de versuri a Anei Blandiana,
Orologiul fără ore: „Astfel, dacă am ţine
neapărat să formulăm o caracteristică
de întreg a recentului volum semnat de
Ana Blandiana (…), ne-am referi, în
special, la figurările neînţelesului şi ale
sinonimelor acestuia (inenarabilul,
nespusul, inarticulatul, inexistentul,
ilizibilul, inaudibilul, incredibilul şi câte
or mai fi) care ne asaltează aproape din
fiecare poem, precum fălcile monştrilor
din versurile pe care tocmai le-am
reprodus. Lirică gnomică, de mare
complexitate şi forţă a minţii, strânsă
în sine, antidiscursivă, precum un arc,
lirica Anei Blandiana, redefineşte şi
reuneşte atât realul cu ajutorul irealului,
cât şi irealul, recurgând, în sens invers,
la obiectele realităţii.” În acelaşi număr
al Luceafărului…, este prezent şi
Alex Ştefănescu cu două pagini din
volumul Scriitori români văzuţi din avion
(acele schiţe de portret, concise şi
expresive, din câteva tuşe) şi gândeam
că el va aduce acea privire acidă, pe care
o ştiam din alte fragmente, refăcând
într-un fel echilibrul. Ei bine, chiar şi
portretele publicate de el sunt, mai toate,
pline de bunăvoinţă, de tandreţe îngăduitoare
faţă de cei portretizaţi, căutând şi găsind
motive de laudă. Un exemplu: „Lucia
Verona. Este prozatoare, dramaturg,
blogger. Pasiunea ei pentru computer
reprezintă mai mult decât un hobby şi
anume un mod de a fi scriitoare. Computerul,
cu mobilitatea şi promptitudinea lui, o
ajută să-şi pună în aplicare ideile cele
mai fanteziste. De exemplu să-şi numere
propriile cuvinte (dintr-o carte pe care
tocmai a scris-o) şi să invoce numărul
lor în postfaţă: «mă gândesc că după
ce-aţi citit 33.058 de cuvinte, încă
565 mai puteţi suporta». ”
Cel care s-a întors
Am citit cu plăcere Subiectele din
luna august publicate de Gabriel
Dimisianu în revista RAMURI. Criticul
aminteşte de criticii care au părăsit
ţara în timpul regimului comunist,
dezechilibrând prin plecarea lor mişcarea
noastră literară din acei ani, Matei
Călinescu, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu,
S. Damian, I. Negoiţescu şi „mai tânărul”
Dan Cristea: „Fuseseră printre factorii
cei mai activi ai acesteia, însufleţiseră
revistele, lansaseră tineri, iar acum
ieşeau din joc sau, mai bine, se vedeau
scoşi. Până la răsturnările din 1989,
numele lor, în ţară, nici nu mai puteau
fi rostite.” Prilej pentru Gabriel Dimisianu
să schiţeze un portret unuia dintre
aceşti critici, lui Dan Cristea, cel care
are un destin aparte, „fiind singurul
dintre ei care s-a întors”. Este bună,
este greşită opţiunea lui Dan Cristea
de a se înapoia în România? Dacă
măsurăm după prezenţa sa în spaţiul
literaturii române vii, ca şi după cărţile
publicate – Gabriel Dimisianu se limitează
aici la două, cele mai recente, Citind
cărţile de azi şi Caii lui Ahile – rezultă,
neîndoielnic, că a făcut o alegere inspirată.
Numărul 50
Revista EX PONTO marchează
apariţia numărului 50. Este un moment
de bilanţ, aşa cum reiese din editorialul
redactorului-şef Ovdiu Dunăreanu, dar
şi din textele semnate de Angelo
Mitchievici („Revista Ex Ponto a
ajuns la numărul 50, o cifră care, pentru
o revistă trimestrială, marchează vârsta
adultă…”), Lăcrimioara Berechet,
Olimpiu Vladimirov, Constantin Grigoruţă
şi Sorin Roşca. Acesta vede în revista
constănţeană „un bastion al rezistenţei
culturale la Constanţa”. Opinia nu ni
se pare exagerată, dacă ţinem cont de
context: Ex Ponto apare în oraşul în
care primar (şi stăpân) era Radu Mazăre,
ale cărui gusturi culturale excentrice
(suntem blânzi în apreciere) sunt bine
cunoscute: defilări de care alegorice,
cu fete şi băieţi mai mult dezbrăcaţi,
prin staţiunea Mamaia. În acelaşi număr
al revistei, Alex Ştefănescu, invitatul
Ex Ponto, evocă anii petrecuţi la Constanţa,
în redacţia revistei Tomis: „Eram, într-un
fel, o corabie a nebunilor. Ne jucam cu
viaţa, făceam tot felul de trăsnăi, dar
rămâneam cinstiţi şi inofensivi. Până
şi perfidiile noastre aveau ceva naiv.
Până şi momentele de obrăznicie erau
inocente. Odată, la o întâlnire a redacţiei
cu pensionarii din Mangalia, eu şi Mirela
Roznoveanu am anunţat publicul că şi
eu, şi ea, tocmai luaserăm Premiul
Nobel. Cei prezenţi s-au sculat în picioare
şi ne-au aplaudat cu entuziasm, în timp
ce şefii noştri, albi la faţă, intraseră
în panică, aşteptând îngroziţi să fim
arestaţi. Nu s-a întâmplat nimic. Doar
că la plecare organizatorii ne-au dăruit,
mie şi Mirelei, câte o sticlă de coniac
„Tomis”, în timp ce celorlalţi nu
le-au dăruit nimic!”
Un om pentru viitor
În revista 22 este publicat în traducere
un amplu eseu intitulat Stalin e cu noi?,
semnat de Georges Nivat, profesor
universitar la Geneva, specialist în literatura
şi cultura rusă. Textul reprezintă o trecere
în revistă a tematicilor din literatura şi
istoriografia rusă de astăzi. Pornind de
la analiza cărţilor Svetlanei Aleksievici,
laureată a Premiului Nobel (cu metoda
ei atât de particulară de a face literatură,
printr-un puzzle de interviuri, de mărturii
care creează emoţie), profesorul elveţian
ajunge la prezenţa şi imaginea lui Stalin
în societatea rusă a momentului: „Aniversarea
a 60 de ani de la moartea lui Stalin a fost
comemorată prin conferinţe, printr-un
număr special al Pravdei, care reabilitează
personajul – omul de stat, Generalissimul,
economistul, poetul chiar, evident, în
georgiană! – şi explică de ce Stalin
este atât de necesar nu numai trecutului
Rusiei, ci mai ales viitorului ei, bazându-se
pe un sondaj în care 49% din ruşi se
arată convinşi că e nevoie de un nou
Stalin.” Foarte interesant: reabilitare,
rescriere a trecutului, o, câtă dreptate
avea Orwell. Tot textul este de citit, el
reprezintă o necesară iniţiere în lumea
rusească, o lume care fierbe, care este
mereu în căutarea duşmanului, care nu
înţelege libertatea ca fiind libertate în
sine, ci „libertate împotrivă” (cu sintagma
sociologului Mihail Gefter) şi care, în
plus, este foarte aproape de graniţele
noastre.
