Viaţa Uniunii Scriitorilor
Reţinem câteva dintre iniţiativele pregătite de Uniunea Scriitorilor
pentru perioada care urmează. În primul rând, este în desfăşurare un
concurs de proiecte culturale. Termenul până la care pot fi depuse cererile
de finanţare la secretariatul USR este 15 august a.c. Rezultatele vor fi
anunţate până la data de 15 septembrie a.c. Important: pot participa la
concurs membri ai USR, dar şi alţi operatori culturali, care nu sunt membri
ai USR. Cele două proiecte care vor fi declarate câştigătoare prin votul
membrilor Comitetului Director al USR vor primi o finanţare în valoare
de 15.000 lei, fiecare. De asemenea, se reia unul dintre programele cele
mai aşteptate ale USR, care se adresează unui număr mare de membri:
lecturile publice. Acestea se vor organiza în şcoli, universităţi, biblioteci
şi vor fi repartizate de conducerile filialelor proporţional cu numărul de
membri din fiecare filială a USR. Aşadar, activitatea literară a Uniunii
Scriitorilor este una vie, dinamică şi nu seamănă câtuşi de puţin cu imaginea
apocaliptică pe care vor s-o transmită despre USR cei câţiva autori plini de
frustrări şi de furie.
Vacanţa criticii literare
Am evitat să răspund la întrebările
României literare de acum două
săptămâni privitoare la cum îmi petrec
vacanţa, fiindcă ar fi trebuit să recunosc
că n-am avut niciodată vacanţă, ceea
ce li s-ar fi părut cu siguranţă
unora o, fie şi inocentă, fanfaronadă.
De peste 55 de ani de când scriu,
n-am avut niciodată vacanţă, în sensul
de a-mi abandona obligaţiile
săptămâmale de publicist ce mă aflu,
sau zilnice, dacă e vorba de cărţi.
Glumind, aş aminti o vorbă a fratelui
meu mai mic, căruia îi dădeam teme
de scris de pe la 9 ani, eu, şapte,
el, şi care, întrebat ce fac, răspundea
invariabil: „Nenea chie”. Adică, fratele
mai mare scrie. Am scris acasă, la
redacţie, la facultate, în tren, pe când
făceam naveta, în casa unor prieteni,
iar în clipa asta, la Câmpulung Muscel,
unde sunt, chipurile, în vacanţă.
Puţine lucruri m-au întrerupt din
scris. Între ele, fireşte, cititul. Citesc
tot ce îmi cade în mână. Nu în ultimul
rând, cotidianele şi revistele culturale
din ţară. Sunt la curent cam cu tot
ce s-a publicat până azi, 31 iulie.
Nu-mi pot reprima o uimire: critica
literară pare a fi intrat de o lună în
vacanţă. Cu excepţia criticilor de la
România literară care, bineînţeles,
sunt excepţia care confirmă regula.
Lipsesc de la datorie mai ales criticii
douămiişti. În revistele care îi publicau
de obicei, nici urmă de ei. Nume mai
mult sau mai puţin necunoscute
recenzează exclusiv traduceri. Dacă
ar fi să ne luăm după ei, nici o
carte de literatură română actuală
nu pare să mai fi văzut lumina tiparului
de la o vreme încoace. Să nu fi apărut
chiar niciuna? Nici de poezie, nici
de proză? Nici un roman, nici un
eseu, nici o istorioară literară? Ceor
fi făcând vajnicii publicişti douămiişti
fără obiectul muncii? Te pomeneşti
că s-au întors la scris cărţi, lăsând
publicistica baltă. Sau coordonează
teze de doctorat? (Îmi ajunge la
ureche un zvon urît: cică unul din ei
a girat un plagiat! Nu ştiu de ce nu
mă mir din cale afară). Or fi la corectat
teze la admitere. Mă consolez cu
ideea că trece vara şi că toamna va
veni cu multe roade noi ale acestei
binemeritate vacanţe a criticii literare.
În ce mă priveşte, stau la pândă în
pagina mea săptămânală şi-mi
frec palmele de bucuria reîntâlnirii,
nu peste mult timp, cu articolele şi
cărţile care se vor fi copt peste lunga
vară fierbinte. (N.M.)
Accent
Cei care au trăit în comunism îşi
amintesc la ce mare preţ se aflau
cărţile bune prin anii ‘80: stăteai la
coadă ca să cumperi cărţi ori, chiar,
cărţile se dădeau pe sub mână.
Cartea era un mod de a te distanţa
de regimul politic care se baza pe
spiritul gregar şi era respectată.
Preţuiţi, respectaţi erau şi autorii
de cărţi. S-au dus vremurile acelea.
Astăzi, „elitele” sunt altele, cu gusturi
dubioase. Scriitorii români au căzut
într-o marginalitate care are mai
multe cauze, între ele şi loviturile
venite chiar din interiorul breslei.
Iar cartea nu mai are căutare. Un
exemplu. La intrarea în sediul USR
există o masă pe care sunt expuse
volume din monumentala ediţie
Eminescu, Opere, scoasă de Editura
Academiei. Alături, un anunţ
scris cu litere de-o şchioapă: Aceste
volume pot fi luate gratuit. Ei bine,
credeţi că e înghesuială? Vă aşteptaţi
sau nu, dar volumele zac pe masa
aceea şi rareori se găseşte cineva
interesat de ele, să le ducă ori acasă,
pentru biblioteca personală, ori la
vreo şcoală. Şi să nu pierdem din
vedere: nu e oferită cartea vreunui
contemporan discutabil, ci chiar
opera lui Eminescu. Ce spune
asta despre soarta cărţii astăzi?
Aniversare
STEAUA
nr. 7 îl sărbătoreş
te pe Ion Pop
la împlinirea
vârstei de 75 de
ani (aniversare
marcată şi de
revista noastră
în numărul…).
Semnează texte omagiale Adrian
Popescu, Ilie Rad, Titu Popescu şi
Irina Petraş, din a cărei evocare
reproducem un pasaj: „Cercetător
sobru, în stare să se mişte cu dezinvoltură
printre concepte şi să găsească cele
mai nete căi de abordare a unei zone
literare dintre cele mai rebele
(avangarda), Ion Pop este, în primele
cărţi, un poet delicat şi reticent,
retras în filigrane ale unor sentimente
abia îndrăznind să-şi asume verbalizarea.
Odată cu trecerea anilor, îşi locuieşte
cu tot mai încântată de sine şi fertilă
dezinvoltură propriul teritoriu
liric, inconfundabil şi convingător.”
Din acelaşi număr, am reţinut
prezentarea pe care Ruxandra Cesereanu
i-o face lui Ion Barbu, pe care-l vede
ca fiind „paharnic, pivnicer şi arhivar
al scriitorilor”. De altfel, coperta
revistei din Cluj reproduce color, dar
în format timbru, prea mic, mai multe
portrete ale scriitorilor datorate lui
Ion Barbu. Ar fi nimerit să se organizeze
o expoziţie cu aceste lucrări chiar
la sediul USR.
Cuminţenia Pământului, un test
Până acum s-au adunat sume
nesemnificative, în orice caz insuficiente,
pentru achiziţionarea operei lui Brâncuşi,
Cuminţenia Pământului: câteva sute
de mii de euro, prin donaţii individuale
sau de la instituţii, la care se adaugă,
recent, circa 30.000 de euro prin SMS,
dintr-un necesar sperat de 6 milioane
de euro. Campania aceasta de strângere
de fonduri pentru un ţel atât de nobil,
sculptura lui Brâncuşi, un obiect de
patrimoniu, definitoriu pentru noi,
reprezintă un test pe cât de concludent
pe atât de întristător despre starea
naţiunii la zi. Ne lipseşte solidaritatea,
oamenii n-au încredere în mesajele
şi acţiunile autorităţilor şi nici setul
de valori nu este acelaşi pentru diferitele
segmente ale populaţiei României.
Felul cum reacţionează lumea obişnuită
la această probă ar trebui să ne pună
pe gânduri. Astăzi, e de presupus, nu
s-ar mai reuşi construirea Ateneului
prin voinţa, prin elanul comunităţii,
prin ataşamentul faţă de valorile
patriotice. Astăzi lumea românească
pare fărâmiţată sau făcută cioburi,
oricum, nu mai suntem toţi un gând,
un braţ, o simţire.
