Ne mutăm pe internet?
Trăim într-un timp epic al
catastrofelor anunţate. Orizontul
nostru e plin de tot soiul de
ameninţări. De la cele mai îndepărtate
şi improbabile (vom fi siliţi să ne
mutăm cu purcel cu căţel cine ştie
unde în spaţiul cosmic de pe o
planetă secătuită, care nu ne
mai suportă) şi până la cele imediate:
istorice (Europa va pieri înghiţită
de valul teribil de migranţi aparţinând
unei civilizaţii brutal diferite de a
noastră), fizice (un cutremur
devastator ne paşte!) şi culturale
(lumea omului se mută ireversibil,
cu arme şi bagaje, în spaţiul virtual).
Cum se proiectează această ultimă
prevestire neagră în literatură (în
literatura noastră)? Au apărut
diverşi „guru”, în general tineri
peltici literar, fără operă oricum,
dar aroganţi şi cu fumuri, îmbătaţi
de ei înşişi (cu apă chioară), care
şi-au confecţionat o brumă de
notorietate de tip monden folosindu-
se, culmea, tot de revistele
literare pe hârtie. Aceştia decretează
stupid (dar îşi găsesc adepţi oricât
de anapoda sunt susţinerile lor!)
că revistele literare tipărite sunt
total inutile, că Uniunea Scriitorilor
nu-i interesează şi trebuie să dispară
(deşi ar vrea tare mult să pună
mâna pe ea!), că tot ce contează
sunt like-urile de pe internet, că
literatura e o chestiune de socializare,
iar nu una de valoare, e un produs
de consum ca atâtea altele şi singurul
care decide este consumatorul
oarecare. Această democratizare
prost înţeleasă duce la pulverizarea
oricărei limite şi este, în ochii
noştri, totuna cu haosul. Ei zic
despre noi, cei care credem în
valoarea literară şi în cultură scrisă,
în cartea pe hârtie, că suntem nişte
retrograzi şi vom pieri ca dinozaurii
de odinioară sau ca actorii din
filmele mute odată cu apariţia
sonorului în cinema. Iar noi suntem
de părere că ei sunt nişte mutanţi,
care se străduiesc din răsputeri să
distrugă fineţea, complexitatea şi
performanţa din literatură, dorind
să ne arunce într-o sub-lume unde
primează nişte limbaje şi o simţire
înmărmuritoare prin agresivitate
şi simplism.
Am citit în
revista Conta
Dar, vedem, nu
numai noi suntem
îngrijoraţi de
fenomenul
degradării literaturii
prin ofensiva
internetului. Ci şi
alţii. Scrie Adrian Alui Gheorghe în
CONTA nr. 24: „În epoca facebook-ului
şi a internetului, când fiecare îşi poate
exihiba egoul, a crescut iubirea de
sine. Până la refuz. Spaţiul virtual este
invadat de egourile umflate până la
limita suportabilităţii. Valoarea se
măsoară în likeuri, în număr şi intensitate
de aplauze virtuale. Muzica sferelor
este îngânată de muzica sinelui
care bolboroseşte ca un canal ce dă
peste margini.Valoare? Dar cine nu
are «valoare» azi?...” În acelaşi număr
al revistei din Piatra Neamţ, frumoase
versuri de dragoste semnează Gellu
Dorian: „Ce ochi are această femeie
care nu eşti tu/ spălând rufele cu un
detergent mâlos/ prin care curg apele
în care nu s-a înecat nimeni/ deşi s-au
aruncat toţi/ şi acum prin ele/ înoată
doar inima mea/ într-un pustiu fără
capăt,// ochi frumoşi, ape adânci,/trup
ca malurile pline cu flori….”. Să notăm
şi titlul poemului, care este el însuşi
un concis poem antologic: „Trupul ei
frumos ca o lumânare care ardea într-o
biserică părăsită”.
De la vertical la orizontal
Nu fără legătură cu subiectul
primului nostru ochi magic este şi
editorialul lui Nicolae Prelipceanu
din VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr. 10,
în care poetul vorbeşte despre
regresiile, de mentalitate, de model
cultural, constatate la nivelul societăţii
actuale, ce stă sub semnul unei
maladii care s-ar numi infantilită:
„Dar nimănui nu-i mai pasă de asta,
întâmplă-se ce s-o întâmpla, noi să
ne relaxăm, să ne distrăm, să fim
liberi. Liberi de gânduri, liberi de
minte, liberi de gândire, acesta pare
a fi idealul prea multora dintre
contemporanii noştri. Să fie şi acesta
un simptom al infantilitei?” Analizând
formele de manifestare ale noii boli
colective, editorialistul observă: „Că
spectatorul sau cititorul a devenit
pur şi simplu consumator, la grămadă
cu cel care cumpără carne, pâine,
bocanci, sau izmene, pierzându-ţi
diferenţa.” În portretul colectiv pe
care-l face lumii de astăzi, Nicolae
Prelipceanu se foloseşte de analiza
lui Alessandro Baricco din Barbarii:
„Dacă lumea dinainte, spune Alessandro
Baricco, tindea să pătrundă adâncul
fenomenelor, cea de azi se mulţumeşte
cu o alunecare rapidă pe suprafaţa
lor. S-a trecut, cu alte cuvinte, de
la vertical la orizontal. Aceasta explică,
poate, şi lipsa de interes a oamenilor
noi pentru trecut, pentru cei dinaintea
lor, pentru istorie…”
Farmecul discret
al consecvenţei
Iată ce nota în jurnalul său din
anul 1998 Gabriel Dimisianu despre
un foarte important prozator
contemporan: „Între timp, am pus
punct calvarului cu scrierea cronicii
săptămânale, am scris-o pe ultima
despre romanul lui Breban. Interminabil,
şi acum respir greu, după ce l-am
citit, ca după alergarea la o cursă de
mare fond. Cred că voi pune punct,
cel puţin pentru o vreme şi relaţiilor,
oricum şubrezite, cu N. B., căci nu
văd de ce l-ar încânta articolul
meu despre el apărut în R.l. Mai
degrabă ar avea motive să se supere.
De altfel, azi dimineaţă, Al. Paleologu
mi-a telefonat în legătură cu cronica
şi făcând mare haz: « – Bine l-ai
mai aranjat, domnule!» Nu avusesem
de gând să-l «aranjez», dar se pare
că aşa a ieşit. Ce mai pot face?”
Reproducem şi „portretul unui
necunoscut” realizat de Gheorghe
Grigurcu, care, până la sfârşitul
răzleţelor sale, nu ne divulgă numele
celui încondeiat: „Ins de o abundenţă
fizică flască, parcă ostenită prin rodajul
unor griji minore, dar care încă
«nu cedează». Asemenea unui slujbaş
care, fără a fi bătrân cu adevărat,
s-a retras în tihna domestică. Citeşte
în continuare, scrie mediocru ca
de obicei, cu o râvnă de şcolar tardiv,
căci ambiţia nu l-a abandonat.
Dimpotrivă, poate e mai aprigă acum,
când nu mai e captiv al ocupaţiei sale
de-o viaţă. Pofteşte ca-n juneţe să
ajungă «cineva». Livrescul său trudnic,
tangent la condiţia-i de semidoct,
are ceva din tipologia ticăită a
cinovnicului. E onctuos cu cei de care
are ori socoteşte că ar putea avea
nevoie, pe o scară tradiţională,
funcţionărească, pentru a avansa
în grad. Pe ceilalţi îi omite cu o
aversiune resentimentară, ascunsă
atât cât cer uzanţele. ” Oricum, ambele
texte pot fi citite în RAMURI nr.
10, unde cei doi critici deţin rubrici
fixe, ca şi Adrian Popescu şi Nicolae
Prelipceanu, toţi patru împărţindu-şi
două pagini, faţă în faţă. Prezenţa
acestor importanţi scriitori, număr
de număr, în revista craioveană,
datează din anii ’90: cât de important
este aportul lor la calitatea şi la profilul
Ramurilor şi ce farmec discret şi
consistent creează într-o publicaţie
literară consecvenţa şi vechimea.
Trump şi Rusia
Semnalăm din revista 22 (nr. 43),
dosarul intitulat Ameninţarea rusă.
Exprimă puncte de vedere care stârnesc
interesul Armand Goşu (Rusia vs.
Europa. Bătălia memoriei istorice),
Alexandru Lăzescu (Putin, luptătorul
contra „Occidentului decadent”) şi
Octavian Manea (Ofensiva siriană a
Moscovei). De asemenea, sunt reproduse
şi extrase din presa internaţională
despre acest subiect. Reluăm şi noi
una dintre aceste succinte, dar convingătoare
radiografii. Astfel, American Interest
scrie depre o eventuală Epocă Trump:
„Ruşii cred că, într-o măsură încă şi
mai mare decât în perioada în care
Barack Obama s-a aflat la Casa Albă,
o preşedinţie Donald Trump le-ar oferi
încă patru ani în care vor putea să
erodeze influenţa globală a Statelor
Unite ale Americii şi să destructureze
Uniunea Europeană.” Prea multe semnale
cu acelaşi mesaj neliniştitor vin dinspre
Rusia pentru a nu fi luate în serios.
