Fum de tămâie
În numărul 7-8, revista târgmureşană
VATRA îi consacră poetei Angela
Marinescu patruzeci şi cinci de pagini
de comentarii critice, la care se adaugă
o anchetă cu trei întrebări referitoare
la raportul poeziei aceleiaşi cu poezia
douămiistă. E al doilea material de
acest tip din VATRA. Primul, pe care
nu l-am citit, a avut-o ca protagonistă
pe Ana Blandiana. Iniţiativa nu e lipsită
de interes. Ne punem doar câteva
întrebări. În loc să ajungă la o concluzie,
în urma comentariilor şi a anchetei,
iniţiatorii pornesc de la două presupoziţii.
Prima, evident greşită, este că „Angela
Marinescu a fost marginală şi marginalizată
înainte de 1989”, după cum scrie
Cristina Timar în Argument. Premisa
e contrazisă de citate din critici presărate
de-a lungul paginilor care urmează şi
care nu sunt toate ulterioare lui 1989
şi mai toate sunt datorate criticilor
generaţiilor dinainte. A doua presupoziţie
decurge din cea dintâi: ar fi obligaţia
tinerilor să recentreze poezia cu pricina,
fiindcă au legături ombilicale cu ea.
Este motivul pentru care autorii de
articole şi respondenţii la anchetă sunt
exclusiv tinere condeie, unele atât de
proaspete, încât nu s-a auzit de ele
dincolo de vatră. Şi, să fie o întâmplare?,
cele mai multe sunt domnişoare şi
doamne. Despre legătura dintre poezia
Angelei Marinescu şi poezia douămiistă,
am scris şi eu la apariţia operelor
complete ale poetei. Cu precizarea că
eu am văzut lucrurile pe dos: nu Angela
Marinescu i-a marcat pe douămiişti,
ci douămiiştii au marcat-o pe ea, dar
nu, vai, sporindu-i valoarea poemelor,
ci, din contra, făcând-o aproape de
nerecunoscut. Încercând să capteze
atenţia tinerilor, optzecista poetă şi-a
acomodat maniera în funcţie de a lor.
După părerea mea, n-a făcut bine. Dar
asta e o altă căciulă. În orice caz, dacă
nu i-a reuşit acomodarea, i-a reuşit
captarea atenţiei. Sper să-i fie, în sfârşit,
satisfăcut orgoliul de receptare a
poeziei ei de către tineri. Mai cu seamă
fiind vorba de fumul de tămâie pe
care-l degajă. (N.M.)
Evocare cu iz antisemit
În revista LUMEA, nr. 8 din 2016,
pe lângă articole senzaţionale, care
l-ar face pe G. Ivaşcu, fondatorul
ei, să se întoarcă în groapă, cum ar
fi acela intitulat NASA deţine probe
despre civilizaţia din interiorul
pământului, sau pur şi simplu stupide
ca acela despre Soros, creatorul crizei
refugiaţilor sau acela care susţine că
UE a fost dintotdeauna un proiect
al SUA, sunt şi câteva cu un sulfuros
iz antisemit, ca de exemplu De ce
toată presa mondială e împotriva
lui Donald Trump. Ne oprim deocamdată
la altul din această ultimă categorie
semnat de gen. brigadă (r) Aurel
Rogojan despre Cazul Gogu Rădulescu
şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii.
Că în anii 1950-1960 va fi existat
în România o „lojă kominternistă”,
lichidată de Gheorghiu-Dej, e posibil,
dar că ea s-a transformat în „loja
de la Comana”, unde Gogu Rădulescu,
el însuşi neevreu, dar însurat cu o
evreică, „a asigurat îndeplinirea
obiectivelor kominterniste” prin
intermediul unor intelectuali evrei
ca Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae
Tertulian sau Zigu (sic) Ornea, iată o
informaţie tendenţioasă şi falsă, doar
Z. Ornea dintre toţi vizitându-l din
când în când la Comana în anii 1980,
împreună cu Ana Blandiana, Romulus
Rusan, Valeria Seciu, Marin Moraru,
Gheorghe Dinică şi , cu voia tov. gen.
brigadă (r) Aurel Rogojan, ultimul pe
listă, Nicolae Manolescu, evrei getbeget
şi kominternişti de vârf cu toţii.
Tov. Rogojan ne acuză, fără a îndrăzni
să ne dea numele, că am blocat, la
ordinul lui Gogu Rădulescu, volumele
de publicistică politică eminesciene.
Mai grav: „Gogu Rădulescu a exercitat
o influenţă covârşitoare în ceea ce
priveşte orientarea acţiunilor contestatare
ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii
dintre ei deveniţi în anii 1990 figuri
proeminente ale unor formaţiuni
politice sau civice din România”. Ei
da, tinerii cu pricina, trecuţi binişor
de patruzeci de ani în epocă, nu pot
fi decât binecunoscuţii evrei Ana
Blandiana şi Nicolae Manolescu, în
ordine inversă însă a rolului jucat,
civic-politic. „Este timpul să precizăm
că oficializarea (sic!) prigoanei împotriva
«protocronismului» s-a produs în anul
1988, prin articolul de denunţ (sic!)
semnat de Gogu Rădulescu în publicaţia
România literară Articolul, scris
în maniera clasică a demascărilor din
Scânteia anilor 1950, a produs un
puternic ecou în epocă şi a statornicit
ideea că această teorie culturală ar fi
periculoasă şi ar trebui înlăturată.
Aceeaşi viziune exista în cercurile
«ocultei» care controla România la
acea dată (şi care a ieşit la iveală odată
cu 1990) iar «manifestul antiprotocronismului
» semnat de bătrânul
agent al Kominternului, nu numai că
a dat un foarte important semnal, dar
era şi o frondă la adresa miturilor
fondatoare ale naţionalismului promovat
de Nicolae Ceauşescu”. Să citeşti şi
să nu crezi! Ceauşescu şi „miturile
fondatoare ale naţionalismului”! E
limpede că tov. gen. brigadă (r) Aurel
Rogojan a rămas un ceauşist convins,
dar care pe deasupra e şi prost informat:
bătălia cu protocronismul am declanşat-o
eu, scriind despre cartea lui Edgar
Papu în 1977, şi ea s-a desfăşurat
de-a lungul unui deceniu şi jumatate
(a se vedea cartea Katherinei Verdery),
sub ochii vigilenţi ai oficialităţii, care
îi susţinea pe faţă pe protocroniştii
ca Paul Anghel, Dan Zamfirescu
sau Mihai Ungheanu, toţi cu bune
relaţii în Securitate, respingând, tot
pe faţă, articolele contra protocronismului,
până la a o determina pe autoarea
americană menţionată mai sus să
creadă că majoritatea criticilor era
pentru. Când publica Gogu Rădulescu
articolul, bătălia era ca şi câştigată
de tabăra... kominternistă. Vă rog
frumos, tov gen.brigadă (r) Aurel
Rogojin, să vă informaţi înainte de
a vă da cu părerea („Se spune că Gogu
Rădulescu ar fi decedat în căminulspital
al comunităţii evreieşti din Calea
Griviţei”: optativul-condiţional, absolut
necesar în alte alegaţii ale dv.,
n-are ce căuta aici: Gogu Rădulescu
chiar a decedat în căminul-spital din
Bucureştii Noi, unde a fost internat
de Z. Ornea şi de mine, după ce i-am
obţinut de la Ion Iliescu eliberarea
din închisoare, în cel mai pur spirit...
kominternist.) şi, ceea ce, vai, nu cred
că e posibil, vă rog la fel de frumos
să nu mai vedeţi în istoria noastră
naţională doar o urmare nefastă a
Protocoalelor Sionului, în legătură cu
care vă informez (ne)respectuos că
reprezintă un fals. (N.M.)
Insulte şi bilanţ
În urmă cu un an şi ceva, un personaj
care excelează prin obrăznicie şi
agresivitate îi numea pe unii dintre
cei mai importanţi scriitori şi critici
de astăzi cadavre literare. Ce s-a
întâmplat de atunci? Nicolae Manolescu,
primul din acea listă, şi-a reluat cronica
literară, dovedindu-se strălucit şi, spre
nefericirea adversarilor săi, neîntrecut
în această atât de necesară operaţie
de valorizare critică a literaturii noastre.
Răzvan Voncu tocmai a publicat o
carte, Arhitectura memoriei, care-l
arată ca fiind un cărturar al generaţiei
sale şi-i probează indiscutabil vocaţia
critică. Mircea Mihăieş, „un cadavru
cu funcţii”, în reprezentarea hidoasă
a acelui personaj, a publicat şi el o
carte formidabilă, ce poate să stea
lângă orice studiu de acest fel din
lume. Reuşita lui literară este echivalentă
cu cea din tenis, de pildă, a unei
jucătoare care participă şi câştigă mari
turnee internaţionale. Iar Varujan
Vosganian, la rândul său, a triumfat
de curând cu Cartea şoaptelor primind
un premiu, Angelus Silesius, ce poate
fi comparat şi el cu câştigarea unei
competiţii sportive continentale. Sunt
performanţe maxime nu doar personale,
ci la nivelul absolut al literaturii române.
Iar cu acel calomniator ce s-a întâmplat,
ce a produs el? Nimic, în afară de injurii
şi neant în care se afundă din ce în ce
mai adânc. Repede, aşadar, a ieşit, în
acest caz, adevărul la iveală: nu, cei
numiţi cadavre nu sunt cadavre, sunt
chiar câţiva dintre marii noştri scriitori.
Această poveste arată cât de strâmb,
cât de răsturnat stau lucrurile în
literatura română de astăzi. Cine îi
despăgubeşte, moral, pe toţi aceşti
oameni pentru insultele publice pe
care le-au suportat? Şi cum poate să-şi
mai găsească locul în viaţa literară cel
care a proferat acele injurii, când
realitatea îl invalidează atât de brutal?
În orice domeniu, cineva care greşeşte
plăteşte proporţional cu gravitatea
faptei sale. Însă, în lumea noastră
literară, iată, se pare că nu.
