Noi date despre „putinizarea“
Europei
În revista 22 nr. 39, sub titlul
Propagandă şi reţelele de influenţă,
Alexandru Călinescu semnalează un
studiu remarcabil apărut în Franţa,
Les réseaux du Kremlin en France,
sub semnătura lui Cécile Vaissie,
profesoară la Universitatea din Rennes
şi o foarte bună cunoscătoare a
realităţilor ruseşti. Din prezentarea
cărţii, aflăm informaţii despre principalele
grupuri-ţintă pe care propaganda
rusească din Franţa caută să le
manipuleze: „Mai întâi, diaspora rusă
şi cu deosebire descendenţii emigranţilor
«albi», cei care fugiseră de puterea
bolşevică; politicienii francezi, bineînţeles,
cu precădere cei de la extrema dreaptă
şi de la extrema stângă, dar nu numai
ei; oamenii de afaceri, seduşi de
perspectiva pătrunderii pe o enormă
piaţă de desfacere; unii intelectuali
şi artişti, o serie de tineri naivi şi,
în fine, persoane care ignoră problemele
ruseşti, dar sunt sensibile la anumite
«mituri», de la mitul «Sfintei Rusii»
până la acela al Uniunii Sovietice –
«ţara socialismului biruitor » şi
«ţara care a învins nazismul» (de
unde, strădania constantă a propagandei
ruseşti de a instrumentaliza istoria
şi de a-l reabilita pe Stalin).” Şi un
accent important: cartea conţine şi
un răspuns la întrebarea ce urmăreşte,
în fond, puterea de la Kremlin când
face asemenea uriaşe eforturi de
propagandă în străinătate (în Rusia,
ţară încercată de o profundă criză
economică, unde salariul minim este
de 78 de euro pe lună, se cheltuieşte
pentru propagandă o sumă uriaşă,
3,5 miliarde de dolari anual!). Scrie
Alexandru Călinescu: „E greşită teoria,
subliniază autoarea, citându-l pe un
analist rus, conform căreia Putin ar
dori să introducă o nouă «Cortină de
Fier», un alt Zid al Berlinului: dimpotrivă,
el visează la un nou Komintern, la
«putinizarea» Europei şi a Lumii,
proiect teoretizat de ideologul său
favorit Aleksandr Dughin.” Planuri
mari, puse în aplicare peste tot în
Europa, folosindu-se „finanţările
oculte, minciuna, manipularea,
diversiunea, intoxicarea”. Toate
acestea, tehnici şi proceduri vechi,
din vremea Uniunii Sovietice, care,
însă, nu au nicicând, se pare, termenul
de valabilitate expirat.
„Ce frumoasă viaţă literară!...“
Ne-a plăcut
editorialul despre
viaţa literară
semnat de Nicolae
Prelipceanu în
V I A Ţ A
ROMÂNEASCĂ
(nr. 9): „Dar astăzi
lumea este interesată
de ştirile
negative, aşa cum ne învaţă şcoala
presei cotidiene, nu neapărat de
scandal. Astăzi, cel puţin în ultimii
doi-trei ani, viaţa literară acoperă
mai mult scandalurile dintre unii
şi alţii, adică dintre tineri şi bătrâni,
departe însă de lupta dintre anciens
et modernes. Dacă această luptă s-ar
da deschis, în paginile revistelor,
care nu lipsesc, totul ar fi, cum se
spune tot azi, ochei (preferaţi OK?).
Injurii, minciuni ale unora despre
alţii, reforme fără reformări şi, în
fine, procese. Asta-i viaţa literară
care se vede astăzi şi la care trebuie
să asiste publicul literaturii, atâta
cât mai este el. Înainte de 1940, cred
că prin ’38, poetul Ion Sofia Manolescu
a scris o poezie de trei strofe, care
se termina aşa: «A murit poetul
Călinescu,/ Mâine o să moară Manolescu,/
Poimâine un altul o să moară/ Ce
frumoasă viaţă literară!» Din păcate
nu-mi mai amintesc primele două
strofe care vorbeau despre volumele
de poezii de prin vitrine, o realitate
atunci, nu şi azi, când ele îşi găsesc
mai greu locul chiar în librării, nici
vorbă de vitrine, cu excepţii numărabile
pe un deget sau două. Ion Sofia
Manolescu, figură pitoresc-tandră a
vieţii literare a anilor ’70-’80, poreclit
şi Matasâcă, în urma unei întâmplări
de pe la Bacău, scandalizase critici
literari importanţi, G. Călinescu dacă
nu mă înşel (cel din strofa citată era
un poet de pe la Focşani), cu poemul
său Între mine omul şi voi cartofii
(era agronom) înainte de război
(ul Al Doilea Mondial). Cât despre
cele două nume din poezie, ele nu
au nimic de-a face nici cu G. Călinescu,
nici cu N. Manolescu, primul fiind
explicat mai sus, al doilea fiind însuşi
autorul poeziei…” Fermecător text,
aşadar: polemic, însă cu umor şi
cu îngăduinţă; editorialistul de la
Viaţa Românească ne arată ce avantaj
incomparabil capeţi la scris, dacă ştii
istorie literară, dacă ai memorie şi
dacă mai şi povesteşti cu talent.
În temniţele comuniste
E de citit totdeauna cu folos şi cu
emoţie MEMORIA, revista în care,
număr de număr, sunt reconstituite
istoriile atâtor români, de la oameni
obişnuiţi până la personalităţi culturale,
ale căror destine au avut de suferit
din pricina regimului comunist. Culegem
două exemple din numărul 3 din 2016
al revistei. Un învăţător dobrogean,
Ion Antohe, a fost judecat pentru
acţiuni duşmănoase, în ziua de 29
februarie 1952 la Constanţa şi condamnat
la muncă silnică pe viaţă. A suferit un
an în beciurile Securităţii din Constanţa,
apoi a trecut prin închisorile de la
Aiud, Lugoj, Gherla şi iarăşi Aiud,
până la eliberarea din anul 1964. Ieşit
din temniţă, n-a fost primit în învăţământ,
a încercat să se recalifice ca muzeolog,
dar a fost respins de serviciul de cadre.
De aceea s-a înscris la Facultatea de
Drept, pe care a absolvit-o în 1971,
la 60 de ani (!) şi, în sfârşit şi-a găsit
un loc de muncă la I.A.S. Agigea, ca
jurisconsult. Şi al doilea caz: istoricul
Victor Papacostea, cel care a înfiinţat
catedra de Istorie a popoarelor balcanice
la Universitatea din Bucureşti şi Institutul
Balcanic care edita şi un periodic
specializat, „Balcania”. Cariera sa a
fost întreruptă brutal în anul 1950,
când, în lotul foştilor miniştri, a fost
întemniţat în închisoarea de la Sighetul
Marmaţiei. I se imputa faptul că fusese
membru al Partidului Naţional Liberal
şi subsecretar de stat la Ministerul
Educaţiei Naţionale în guvernul
generalului Sănătescu şi în cel al
generalului Rădescu. Victor Papacostea
a fost întemniţat fără judecată şi
fără condamnare de la 5 mai 1950
până la 17 septembrie 1955. A ieşit
din închisoare cu 30 de kilograme mai
slab şi cu 5 centimetri mai scund.
Prigoana s-a prelungit asupra soţiei
şi fiicei sale. După eliberarea din 1955,
a fost ridicat a doua oară, în noaptea
de Crăciun a anului 1957 şi ţinut în
detenţie până în anul 1958, când, din
lipsă de probe, a fost eliberat (într-o
stare jalnică de sănătate, din cauza
bătăilor şi torturilor îndurate!). A mai
trăit patru ani.
Păpuşi şi păpuşari
La recenta reuniune a Comitetului
Director s-au comunicat costurile din
acest an ale proceselor pe care USR
le-a avut în instanţă cu grupul care
a înfiinţat o aberantă şi fantomatică
„uniune” (compusă din 17/27 de
membri!), ce vrea să înlocuiască adevărata
Uniune a Scriitorilor – aceasta numără
peste 2500 de membri, este o instituţie
de cultură prestigioasă, cu o tradiţie
centenară, cu o activitate impresionantă
şi de o însemnătate vitală pentru
literatura română. Suma cheltuită în
2016 de USR pe acţiuni judecătoreşti
(în care a fost, de fiecare dată, pârâtă,
nu reclamantă) este considerabilă:
70.000 de lei! Multe proiecte culturale
şi sociale s-ar fi putut finanţa cu banii
aceştia. Din păcate, în loc să fie folosiţi
pentru asemenea scopuri, banii s-au
dus prin săli de tribunal. Asta e.
Cert e că, dacă Uniunea a avut de plătit
suma aceasta pentru cheltuieli de
judecată, înseamnă că şi partea adversă
(formată din persoane în autodeclarată
penurie pecuniară permanentă!) a
trebuit să plătească. De unde au
scos banii ciudaţii agresori, cine plăteşte
tot circul acesta? Oare, se află ei
doar la vedere şi în spate au susţinători
care investesc în ei (de fapt, investesc
în demolarea uneia dintre instituţiile
culturale româneşti cele mai importante)?
Sunt aceiaşi sponsori nevăzuţi care,
în ultimul an, de când au pornit tărăboiul,
îi şi promovează literar pe fantomaticul
„preşedinte” şi pe la fel de fantomaticii
„vicepreşedinţi”, îi promovează în mod
pe cât de excesiv pe atât de neconvingător,
încercând să le însăileze o oareşcare
credibilitate literară? Aceia sunt, în
realitate, păpuşarii, iar cei trei din faţă
sunt doar păpuşile mânuite cu iscusinţă?
