„Carte frumoasă, cinste…“
Au apărut recent mai multe cărţi de poezie
valoroase, asupra cărora ne simţim datori să atragem
atenţia cititorilor. La Editura Academiei Române,
unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai generaţiei
60, Ion Gheorghe, publică o antologie semnificativă
din lirica sa, sub titlul O sută şi una de poezii.
Versurile sunt completate de o selecţie de
repere critice, care conţine texte semnate, între
alţii, de Lucian Raicu, N. Steinhardt, Ion Negoiţescu,
Eugen Simion, Ion Pop şi Petru Poantă. La Editura
Cartier din Chişinău vede lumina tiparului un foarte
elegant volum de poeme alese din opera lui
Mihai Ursachi (selecţia îi aparţine lui Lucian Vasiliu, care
semnează şi eseul introductiv, Poezia ca armonie
cosmică.) La Editura Paralela 45, un excelent
poet optzecist, Ioan Moldovan, publică un amplu
volum, Opera poetică, reunind întreaga sa poezie,
de la prima plachetă, Viaţa fără nume (1980) şi
până la volumul din anul 2014, Timpuri crimordiale.
Prefaţa cărţii e semnată de Al. Cistelecan şi volumul
se încheie cu un grupaj de consistente referinţe
critice. În fine, La Tracus Arte, un poet de o
factură singulară, Marian Drăghici, îşi republică,
la 20 de ani de la apariţie, volumul Lunetistul &
cocoşul de tablă, într-o ediţie revăzută, cu postfaţa
unui tânăr critic, Gabriel Nedelea. Cu aceste culegeri
de poeme în faţă, nu avem cum să spunem altceva
decât: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet
gândită, gingaş cumpănită…”
Efectul de ecou: Orizont (nr.12)
Ne propunem ca, sub titlul Efectul de ecou, să
reproducem acele texte din presa culturală care
prezintă un interes deosebit şi merită un feedback.
Dorim astfel să dăm un semnal că între
revistele de cultură există dialog şi nu domneşte,
aşa cum pare adeseori, vorbirea în deşert. Ne-am
oprit de data aceasta asupra unei discuţii, din
revista ORIZONT nr. 12/ 2016, pe care Cristian
Pătrăşconiu o poartă cu Vladimir Tismăneanu
(după toate semnele, interviul face parte dintr-o
serie): „Cristian Pătrăşconiu: Şi, mai departe: ce
facem cu «fantomele» comunismului? Şi, în genere,
cu «fantasmele salvării»? Vladimir Tismăneanu:
În ultimii ani, au renăscut aceste fantasme ale
salvării. Surprinzător, vedem resurecţia lor în ţări
care păreau «garantate» din punct de vedere al
ireversibilităţii democratice (Ungaria, Polonia,
Franţa şi, iată, chiar Statele Unite). Nu e vorba aici
de revenirea fantomelor comunismului, ci mai
degrabă de combinaţii sincretice, de ceea ce
numesc barocul stalino-fascist. Rusia este un caz
aparte pentru că, din păcate, decomunizarea a
fost oprită încă din perioada Elţîn (lucru probat în
scrierile Mashei Gessen şi ale altor autori). Este
de notat îngemănarea dintre corupţia politică şi
aceea economică pe fondul unui cinism care nu
conteneşte să facă ravagii. C.P.: Amândurora ne
place formula pe care, bunăoară, Horia-Roman
Patapievici o foloseşte foarte des: «claritate morală».
De ce, în privinţa nazismului, avem aşa ceva,
iar în privinţa comunismului suntem încă departe
de un asemenea verdict? V.T.: Declaraţia de la
Praga din 2008, iniţiată de Václav Havel, Vitautas
Landsbergis şi Joachim Gauck, propune exact
depăşirea clarobscurului care continuă să învăluie
administrarea trecutului comunist, nu mai
puţin atroce decât acela fascist. Din păcate, deşi
Raportul Final a oferit sugestii fezabile privind
iniţiative legislative menite să salveze memoria
şi adevărul, inclusiv legea lustraţiei, la nivel
parlamentar lucrurile au fost tergiversate, amânate
şi chiar sabotate. C.P.: Altfel spus: de ce diverse
elemente din punctajul hardcore al viziunii comuniste
revin puternic, fie şi în forme sublimate? Ce e
acolo, în ele, încât par aşa de greu de refuzat? V.T.: Ideatic vorbind, comunismul este o specie
a genului numit socialism. Oricine i-a citit pe Marx
şi Engels, ca să nu mai vorbesc de Lenin, Stalin,
Mao, Che Guevara etc., ştie că mitul esenţial al
comunismului este acela al societăţii fără clase.
Aşadar, vorbim de utopia egalitară. În numele
acestei egalităţi, s-a purtat un război social împotriva
a tot ceea ce amintea de ordinea economică şi
spirituală clădită de burghezie. Rădăcina acestei
atitudini se află în resentimentul social, în cultivarea
unei viziuni autovictimizante şi blamarea Celuilalt
(burghez, chiabur, intelectual şovăielnic) pentru
toate păcatele lumii. C.P.: Şi mai nuanţat: cum
îţi explici că neomarxismul pare să fie, nu doar în
Vest, ci şi, tot mai mult, la noi, în România, o modă
puternică? Asta, în ciuda faptelor care au decurs,
în trecutul recent sau mai îndepărtat, din diversele
maniere de a pune în practică asemenea idei.
V.T.: Modelele, apetenţa pentru ceea ce este
fashionable, nu durează mult. Nici măcar pe malul
stâng al Senei. Astăzi, idol este Sartre, mâine
Althusser, poimâine Badiou, şi aşa mai departe.
În cazul României, o spun cu deplină responsabilitate
intelectuală, avem de-a face cu un mimetism steril,
ori, dacă preferi, cu o sterilitate mimetică. Psitacismul
logoreic nu a generat şi nu poate genera contribuţii
demne de luat în seamă. Nu ştiu măcar o
lucrare neomarxistă din România care să fie altceva
decât o reluare şi o prelucrare epigonică a unor
idei vestice prea puţin digerate.” Motivaţia alegerii
noastre pentru rubrica Efectul de ecou este simplă
şi evidentă. Temele puse în dezbatere de cei doi
politologi sunt de interes şi ar trebui să ne preocupe,
să ne îngrijoreze pe toţi: glisarea surprinzătoare
a unor ţări de democraţie consolidată spre un
populism şi un naţionalism periculoase amândouă,
ca şi întoarcerea, persistenţa ideologiei comuniste
(chiar şi aşa, la modul superficial-mimetic) în
mentalul colectiv, după ce şi-a trăit un atât de
răsunător eşec istoric.
