O afacere de familie
Târgul de Carte Gaudeamus
din acest an a părut mai degrabă un
loc de promenadă unde diverse
personaje din politică, din televiziune,
dar şi din alte domenii s-au vânturat,
s-au foit, s-au expus, furlandisindu-se
cu noua lor preocupare – iată,
scriu şi ele cărţi şi, mai ales, le
lansează. Au fost, desigur, şi evenimente
literare adevărate, dar acestea s-au
pierdut în puzderia de mondenităţi.
Nu ştim însă unde să încadrăm o
anumită întâmplare cu iz literar: în
cadrul Târgului, s-au acordat premiile
anuale ale PEN. Juraţi au fost Magda
Cârneci, care mai nou potriveşte
lucrurile la această asociaţie după
chipul şi asemănarea sa, Gabriela
Adameşteanu, Adina Diniţoiu, Caius
Dobrescu şi Radu Vancu. Între
nominalizaţi, Mircea Cărtărescu,
cu Solenoid (romanul atât de lăudat
de mai toată lumea!) şi Horia Roman
Patapievici, cu excelenta sa carte
Partea nevăzută decide totul. Grea
misie pentru juriu, ne-am zis. Cine,
oare, va lua premiul, Cărtărescu sau
Patapievici? Probabil, totuşi Cărtărescu,
are acolo susţinători care şi-au declarat
pasiunea totală, fanatică faţă de scrisul
lui. Ei bine, nu, nu, nu. Laurii s-au
oprit la Şoseaua Virtuţii, un roman
oarecare al lui Cristian Teodorescu.
Păi, cum vine asta?! Ce fac astăzi cei
care, acum câţiva ani, au pornit un
crunt război naţional fiindcă Mircea
Cărtărescu nu primise un premiu de
poezie la Botoşani, deşi era pe lista
de nominalizaţi?! Toţi tac mâlc, se
vede treaba că li se pare firească
alegerea, nu Solenoid, nu Partea
nevăzută…, ci Şoseaua…. Cei care
azi nu i-au dat premiul lui Cărtărescu
sunt chiar aceia care au declanşat
atunci scandalul şi linşajul public, în
frunte cu R. Vancu, cel care a ţinut
să se afirme în spaţiul literar ca
apărătorul lui Cărtărescu pe pământ.
Să notăm că tristele distincţii literare
sunt sponsorizate de D.M. Cipariu,
prin Opera scrisă. O afacere de familie
(ce se adevereşte dubioasă), aşadar.
Aflăm, totodată, şi din cine se compune
familia. Sunt exact cei care voiau/
vor „să reformeze” USR: ferească-ne
sfântul de o asemenea „reformă” şi
de asemenea „reformişti”.
Stricarea lumii prin internet
Internetul schimbă lumea, e clar.
Şi nu neapărat în bine. Mai ales atunci
când e folosit ca o armă. O armă
neobişnuită, de neoprit, folosită în
războiul neconvenţional care, în acest
moment, se duce între marile puteri,
pentru reîmpărţirea zonelor de influenţă,
se duce fără gloanţe, şi bombe, şi
sânge, dar cu state care ies învingătoare
şi cu altele, învinse. S-a tot vorbit
despre posibilitatea de a fi viciate
alegerile din Statele Unite, prin
manipulări şi răspândiri de ştiri false
cu ajutorul reţelelor de socializare.
Acum avem şi dovada. Tocmai au
fost închise două site-uri, expunere.com
şi endingthefed.com, care au lansat
patru din zece cele mai performante
articole mincinoase despre alegerile
din SUA, influenţându-i pe alegătorii
americani. E de precizat că website-ul
endingthefed.com a avut 3.300.000
de vizitatori unici în SUA, situându-se
în Top 10 platforme de ştiri on-line.
Povestea are o legătură directă cu
noi, românii. Autorul acestor site-uri,
adevărate arme de distrugere în masă
virtuale, este un conaţional de-al
nostru. Îl cheamă Ovidiu Dobrota,
are 24 de ani şi a absolvit un colegiu
tehnic din Oradea. Membru, se spune,
al Partidului Noua Românie, cu o
condamnare (doi ani cu suspendare)
pentru infracţiuni informatice, el
se declară un simpatizant al lui Trump
(dar şi al lui Putin!), iar prin gestul
său (nu ştiri mincinoase, consideră
el, ci doar exagerate!) a vrut să-l ajute
pe candidatul său preferat. Dintre
minciunile pe care le-a lansat în
spaţiul virtual şi care au fost luate
de bune, am reţinut câteva: Clinton
vinde arme Statului Islamic, Papa
Francisc îl susţine pe Trump, Fundaţia
Clinton a dat milioane de dolari
directorului FBI. Această acţiune din
spaţiul virtual a lui Dobrota nu mai
ţine de libertatea de expresie, ci este
un act criminal de tip nou şi cu efect
devastator: minciuna răspândită
instantaneu, planetar, strică lumea.
„Tânărul centenar“
Dacă răsfoim revistele literare
apărute în luna noiembrie, descoperim
două evenimente consemnate mai
peste tot: câştigarea de către Mircea
Mihăieş a Premiului Scriitorul Anului,
la Iaşi, în organizarea Primăriei de
acolo şi a Uniunii Scriitorilor, dar şi
aniversarea lui Mihai Şora, la împlinirea
vârstei de o sută de ani. Aceasta este
chiar o rară şi minunată întâmplare
petrecută în literatura noastră şi ea
a prilejuit câteva evocări admirabile,
cum ar fi cea semnată de Adriana
Babeţi în Orizont, sau pagina scrisă
de Dan Stanca în Luceafărul de
dimineaţă, sau textul din Viaţa
Românească al lui Tudorel Urian,
intitulat O sută de ani de înţelepciune,
din care am şi ales două pasaje: „O
sută de ani! Un secol! O eternitate
din perspectiva modernităţii unei ţări
ca România. În anul în care s-a născut
Mihai Şora, Regele Carol I murise de
doi ani, pe tron era Regele Ferdinand,
Caragiale murise de patru ani, trăiau
încă Slavici, Vlahuţă, Delavrancea
sau Coşbuc. Între 7 noiembrie 1916
(data naşterii lui Mihai Şora) şi 7 noiembrie
2016 s-au petrecut două
războaie mondiale, Marea Unire de
la 1918, o dezmembrare a ţării şi o
reunificare parţială. România s-a
confruntat dramatic cu cele două
totalitarisme ale secolului XX: fascismul
şi comunismul. La conducerea ţării
s-au perindat trei regi (Ferdinand
I, Carol II şi Mihai I) şi cinci preşedinţi
(Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil
Constantinescu şi Klaus Iohannis).
Egal cu sine, fără exaltări şi prăbuşiri,
Mihai Şora a trecut prin toate aceste
regimuri, a încercat să le înţeleagă
esenţa, punctele tari şi punctele slabe,
să vadă mai mereu jumătatea plină
a paharului, fără a ascunde sau a face
concesii barbariei şi iraţionalului care
nu de puţine ori l-au ajuns din urmă;
şi le-a lăsat în urmă.” Şi: „Toţi cei
o sută de ani de viaţă ai lui Mihai Şora
sunt o fără de sfârşit argumentare
a motto-ului cărţii sale de debut, Du
dialogue intérieur, publicată la Gallimard
în anul 1947: „Problema omului: cum
să trăiască asemenea unui arbore
fără a înceta prin aceasta să fie om”.
Într-o confesiune târzie făcută lui
Leonard Dragomir, Mihai Şora povesteşte
istoria acestui motto rezultat dintr-o
revelaţie apărută când avea 19-20
de ani şi se plimba cu viitoarea sa
soţie, Mariana Şora, printr-un parc
din Timişoara. La acea vârstă a iluziilor
şi a proiectelor celor mai lipsite de
realism, Mihai Şora era deja un înţelept
al cărui ideal era să-şi consolideze
personalitatea şi prezenţa în lume
asemenea unui arbore, mai falnic
şi mai puternic, cu fiecare an care
trece. S-ar putea spune că marea
sa operă este chiar fiinţa sa de azi,
la a cărei robusteţe morală şi intelectuală
au contribuit învăţăturile strămoşilor
transmise prin părinţi, lecţiile de viaţă
ale profesorilor pe care i-a avut, cărţile
citite, miraculoasele experienţe ale
vieţii, ochii mereu deschişi şi curiozitatea
neobosită de a descoperi noi şi noi
teritorii ale cunoaşterii.”
