proză românească
un om din Bârlad, declarat decedat în
acte, s-a prezentat în carne şi oase în
faţa instanţei, la Tribunalul din Vaslui,
cerând să-i fie recunoscută şi redată identitatea, dar
judecătorii i-au respins cererea şi omul, viu fiind,
oficial a rămas tot mort. Oricât de absurdă ar părea
povestea, ea este în chip precis exactă şi face parte
din realitatea românească, ţara lui Caragiale, Ionesco
şi Urmuz, un meleag atât de acomodat cu enormităţile,
cu aberaţiile şi cu gândirea pe dos. Dacă e să
amănunţim puţin povestea, trebuie să spunem
că bârlădeanul pe nume Constantin Reliu, azi în
vârstă de 63 de ani, a plecat, în anii 1990, în Turcia,
la muncă. A lucrat acolo ca bucătar, iar în ţară
n-a mai venit din anul 1999 şi nici n-a mai ţinut
legătura cu familia. Soţia, voind să-şi refacă viaţa,
alături de un bărbat din Italia se zice, a cerut în
anul 2013, să-i fie declarat decesul. Ceea ce Judecătoria
Bârlad a şi decis în anul 2016. Acum, descoperit
în Turcia de autorităţile de acolo cu documente
de identitate expirate, bârlădeanul nostru s-a
înapoiat în ţară, să-şi pună în regulă actele personale.
Necazurile lui au început de la graniţă, unde
poliţiştii de frontieră l-au anchetat, cu neîncredere,
insistent, vreo şase ceasuri, voind să se convingă
că acel ce stă viu în faţa lor e totuna cu cel ce
figurează mort în scripte. Şi nebunia a continuat:
omul nu are cu ce să se întreţină, întrucât, fiind
oficial declarat mort, nu poate să muncească.
Apoi: s-a dus la primărie să plătească taxa pentru
acţiune în instanţă, şi iar n-a reuşit, fiind mort
în acte. În fine, totul a culminat cu procesul
de la tribunalul Vaslui, deja amintit, unde
judecătorii i-au respins cererea ca inadmisibilă,
din motive procedurale: trecuse prea mult timp
de la pronunţarea sentinţei care-i oficializase
moartea, aproape 2 ani, şi apelul său n-a mai
putut fi luat în considerare, fiind tardiv, potrivit
legii. E ceva de adăugat la păţania asta? Nimic.
Proză românească!
o ştire ca un tester perfect
Am citit o ştire care adună în ea tot adevărul
despre o ţară, ca un tester perfect, ca un detector
de minciuni imposibil de înşelat. O ştire
despre exodul românilor care a atins un nivel
îngrijorător şi pare de neoprit:ţara noastră este
pe locul doi în lume la capitolul migraţie; întrecută
doar de Siria. Dar situaţiile nu se compară: cum
ştim, ţara din Orientul Apropiat este lovită de
un război civil devastator; aşadar, părăsirea ei
de către propria populaţie e justificată. Pe
când România este un stat european, face
parte din Uniunea Europeană şi nu trece nici
printr-o conflagraţie, nici printr-un cataclism
natural (afară doar de, eventual, o luptă internă,
surdă, nebunească, a ei împotriva ei!). Iar informaţia
aceasta provine nu din cine ştie ce surse dubioase,
ce pot fi suspectate că vor să ne denigreze, ci din
surse demne de încredere: cel mai recent raport
al Organizaţiei Naţiunilor Unite ne oferă datele
respective. Dacă pierderea de populaţie va continua
în acelaşi ritm (7,3% pe an/ actualmente, după
cifre oficiale, 3,4 milioane de români sunt
plecaţi la muncă ori sunt stabiliţi definitiv,
cu familia, în altă ţară), România riscă să
se depopuleze până la a nu mai avea forţa
de muncă necesară pentru a funcţiona. E
o situaţie dezastruoasă, care provoacă o
mare nelinişte oricărui ins de bună-credinţă.
Nimic nu e mai trist decât ca oamenii să fugă
din ţara lor mâncând pământul, pe timp de
pace şi de regim democratic. Acest fapt măsoară
şi subliniază eşecul absolut al guvernărilor
succesive, care n-au fost capabile să creeze un
stat funcţional şi să asigure cetăţenilor săi o viaţă
decentă. Eşecul absolut, repetăm, e cuprins în
simpla şi seaca statistică: România nu e întrecută
la capitolul migraţie decât de Siria lovită de război!
Iar eşecul acesta conţine în el toate celelalte
eşecuri, sectoriale, să le spunem aşa: eşecul de
a construi autostrăzi şi căi ferate, eşecul de a avea
servicii medicale de calitate, eşecul de a avea o
şcoală performantă, iar nu una care scoate doctori
de mucava şi din ce în ce mai numeroşi analfabeţi
funcţionali. Şi celelalte, şi celelalte.
efectul de ecou: revista
Neuma, nr. 3-4
Am ales pentru rubrica Efectul de ecou
din acest număr editorialul intitulat Măcar
scriitor, pe care Andrea H. Hedeş îl semnează
în numărul 3-4 al revistei Neuma. Reproducem
câteva fragmente din articolul său având ca
subiect talentul scriitoricesc, cel care, în ultima
vreme, deşi constituie elementul principal în
scrierea literară, este din ce în ce mai vădit dat
la o parte, ca şi când n-ar fi nevoie de el în reţeta
unei cărţi: „Nu ştiu dacă librăria este un
forum al cărţilor, dar cred că este opusul paradisului
borgesian. Poate un purgatoriu al cărţilor, proba
timpului fiind singura în stare să răstoarne o
carte în paradisul bibliotecă sau în hăul
uitării. Şi ce cântăreşte cu atâta atenţie, el, timpul,
poate cu ochii legaţi, ce pune el în delicata-i
balanţă astfel încât o carte să câştige un
loc în amintire sau uitare? Arta cu care
cartea a fost scrisă, talentul creatorului ei,
scriitorul. Librăriile, lansările de carte,
târgurile de carte arată că în literatură,
poate mai mult (sau mai vizibil) decât
altundeva sunt mulţi veniţi şi puţini chemaţi.
De ce mulţi veniţi?, pentru că oamenii
fug de uitare, pentru că speră să lase în
urmă ceva, o casă, un pom, un copil. De
ce nu şi o carte? De ce puţini chemaţi? Pentru
că sunt puţini aleşi (clopotul lui Gauss
reverberează şi aici). Iar dintre cei puţini,
şi mai puţini sunt cei care au curajul, puterea
de a merge până la capăt./ Talentul e stea în
frunte şi stigmat în acelaşi timp: «Un om
oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile
şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat
cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia
după puterea lui. (...) După multă vreme a venit
şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala
cu ele.»/ Talentul diferenţiază, scoate din rând.
Contrar opiniei generale, nu e întotdeauna
ceva de dorit. Pe urmă el presupune muncă.
Foarte multă. Am mai spus, munca unui sportiv
de performanţă e vizibilă, roadele se văd
mai repede deşi nu se obţin mai uşor. Există
căi spre excelenţă aflate mai la vedere, în prim
plan, ele permit un public, iar publicul presupune
empatie, comunicare, feed-back. Există şi căile
interioare, puţin vizibile, cum e cea a scriitorului.
Aş asemăna-o, păstrând proporţiile, celei de
iconar. Pentru a te apropia de obiectul muncii
e nevoie de intensă şi profundă pregătire
interioară, intimă, iar munca în sine este şi ea
solitară. E o cale ce pretinde o mare tărie de
caracter, un mare act de voinţă. În anii de început,
la modul ideal, părintele, dascălul, detectează,
încurajează şi susţin talentul, asumându-şi rolul
de tutore. Înaintând, apar şi primele forme de
recunoaştere a talentului: premii, diplome,
publicări. O etapă delicată în care omul se poate
plafona ori poate fi copleşit amânând, uneori
pentru totdeauna, adevărata intrare în scenă,
poate prefera înălţarea pe soclu înainte de a
ajunge la destinaţie.(…) Rolul dascălului, al
antrenorului, al criticului, al magistrului este
acela de a depista, căci, să nu uităm, Duhul suflă
unde vrea, încuraja, de a îndruma talentul.
Descoperirea lui în stadiul incipient e urmată,
nu de puţine ori, de risc şi dezamăgire. Talentul,
acest dar inefabil, nu este niciodată de ajuns. Dacă
nu este dublat de perseverenţa de a atinge Everestul,
de a purta acea luptă de eliberare din carcera
diferitelor forme de constrângere, aşa cum neo
arată Sclavii lui Michelangelo, talentul rămâne
talantul îngropat, ascuns, care nu a folosit la nimic.
Nepreţuit şi inefabil, nu poate fi tranzacţionat,
schimbat, lăsat moştenire aşa cum nu poate fi
nici mimat, din fericire... E responsabilitatea
posesorului său. Literatura, spre deosebire de
alte arte, este o mamă mai blândă, permiţând
intrarea în lumea sa indiferent de vârstă şi de
pregătire profesională, iar asta se interpretează
uneori drept indulgenţă de către aspiranţi la
statutul de scriitor, fericiţi care au bifat în agenda
personală casa, pensia, copiii aranjaţi şi nepoţii
care au terminat clasa întâi. Talentul este un foc
ce consumă din interior fiinţa ce-l găzduieşte.
Singura modalitate de convieţuire e eliberarea
acestuia în creaţia artistică.“ De precizat: textul
semnat de Andrea H. Hedeş deschide un număr
dublu foarte bun al acestei publicaţii literare
recent înfiinţate la Cluj-Napoca.
Cronicar
Centenarul la care se referă coperta
nu este al lui Mircea Muthu, cum rezultă dintr-o
eroare de grafică!
