Impresii amestecate
Cum cronicarul a fost de curînd la Chişinău,
s-a întors de acolo cu o impresie amestecată, pe
jumătate bună şi pe jumătate rea. Partea bună e dată
de forfota unui oraş modern, cu înfăţişare răspicat
europeană, pe ale cărui străzi oamenii se agitau
cu neastîmpăr, în ciuda gerului tăios ce îngheţase
aerul. Fără doar şi poate, Chişinăul începe să semene
cu o capitală adevărată, a cărei civilizaţie e în pas
cu epoca. Partea rea e că, fiind începutul Postului
Paştelui, cronicarul a intrat în biserica cu hramul
„Naşterea lui Hristos“ din parcul central, din dreptul
Arcului de Triumf. Înăuntru, mulţimea se bulucea
să sărute o icoană făcătoare de minuni, pentru
atingerea căreia trebuia să stai la o coadă care
începea de afară, pe o lungime de zeci de metri.
Nici vorbă de a critica inept obiceiul de a venera
moaştele, cum nici o intenţie de a vedea ceva
rău în procesiunea prilejuită de o icoană veche.
Dar detaliul bizar e că icoana, înfăţişînd-o
pe „Sfînta Madonă“, fusese adusă tocmai de la
Moscova, iar românii (căci biserica din mijlocul
parcului e ortodoxă şi liturghia la care cronicarul
a luat parte s-a ţinut în româneşte) băteau mătănii
în faţa ei, sărutînd-o şi atingînd-o, fără să perceapă
unda subterană a propagandei ruseşti. Cînd
aduci o icoană făcătoare de minuni de la Moscova,
în loc s-o aduci dintr-una din mînăstirile din
România, gestul are un subînţeles pe care e
de prisos să-l mai comentăm. Dacă mai adăugăm
că pe străzile din Chişinău auzi vorbindu-se
rusa în proporţie de 80%, şi că aceeaşi proporţie
lingvistică o regăsim la posturile TV din Basarabia,
atunci ne dăm seama că peste Prut se duce un
război cultural pe care numai naivii nu vor să-l
recunoască. Detaliul trebuie reţinut mai
ales acum, în anul în care aniversăm un centenar
de la o unire al cărei prim pas a fost făcut de
Basarabia.
texte-pilule
Ştirile, notele, textele de tip pilulă sau, dacă
vreţi, textele aidoma unor firimituri îşi au, bineînţeles,
rostul lor. Când sunt bine scrise, ele pot avea un
impact deosebit, comparabil cu cel al articolelor
lungi şi elaborate. De pildă, am citit cu interes
scurtele însemnări din DILEMA VECHE (nr. 730),
de la rubrica Cu ochii-n 3,14. Iată puterea neaşteptată
a cifrelor, dacă sunt puse la locul lor, atunci când
se compară situaţii/ instituţii cu un anume grad
de similaritate: „Primăria din Berlin are 207 angajaţi
(la 3,46 milioane de locuitori şi 17 sectoare). Primăria
din Viena are trei societăţi municipale (la 2,26
milioane de locuitori). Primăria din Madrid are
şapte societăţi municipale (la 3,16 milioane de
locuitori). Un fleac, i-am ciuruit: primăria Bucureştiului
are 19 societăţi municipale, 41 de organisme de
servicii publice şi două regii autonome (la 1,88
milioane de locuitori). Şi peste 800 de angajaţi.
Cărora, desigur, le-au crescut salariile. În rest,
salariile nu scad, ci «se reaşază».“ De observat, à
propos de comentariul din finalul notei semnate
D.C.: dacă tot s-au folosit cifre, ar fi trebuit, pentru
corectitudine, să fie precizat şi cât e salariul mediu
al angajaţilor de la primăriile din Berlin, Viena,
Madrid, pe de o parte, şi cât e salariul mediu (acela
care a crescut!) al angajaţilor bucureşteni. Şi tot la
categoria note, texte scurte, scenete super concentrate,
am reţinut şi o anecdotă, un banc auzit recent, din
folclorul românesc care rămâne mereu viu, inventiv
şi capabil să se adapteze la realităţile de ultima oră.
Gluma sună cam aşa: O doamnă dă buzna în
secretariatul unui minister şi o anunţă pe secretară
că doreşte neapărat să vorbească cu ministrul.
„Cine sunteţi dumneavoastră?“ o întreabă aceasta.
„Sunt o bună prietenă a domnului ministru, am
fost colegă de liceu cu dumnealui.“ „Vai, răspunde
secretara. Îmi pare rău să vă spun, dar minţiţi,
doamnă. Domnul ministru n-a făcut liceul.“
un război în timp de
pace
Sub titlul „Dezinformare, trolling
şi hacktivism în România“, revista 22
(nr. 7) publică un fragment dintr-un studiu
dedicat influenţei ruse în România, studiu
realizat de Corina Rebegea, coordonator al
Iniţiativei SUA-România în cadrul Center
for European Policy Analysis (CEPA), Washington,
D.C. Reproducem aici câteva pasaje semnificative:
„În România, la fel ca şi în alte ţări din Europa
Centrală şi de Est, maşina de dezinformare a
Kremlinului este profund oportunistă. Speculează
şi foloseşte contextul socio-politic, stârneşte
emoţiile sau credinţele existente la nivelul diverselor
grupuri societale, pentru a le aduce mai aproape
de naraţiunile sprijinite de Kremlin. Acest
lucru implică o investiţie relativ modestă a aparatului
de propagandă, care reuşeşte să creeze confuzie,
uneori panică, cultivând teorii ale conspiraţiei şi
neîncrederea în sistemul de valori occidentale şi
al guvernării democratice. Comportamentul
oportunist face parte dintr-un ecosistem alambicat
al dezinformării. Pe de o parte, naraţiunile aprobate
de Kremlin se multiplică cu ajutorul platformelor
mediatice senzaţionaliste, marginale şi uneori
chiar al celor mainstream. Pe de altă parte,
platformele mass-media pro-ruse şi grupurile
Facebook acţionează ca amplificatori ai vocilor
şi mesajelor anti-americane / anti-NATO / anti-
UE care nu-şi au sursa neapărat în laboratoarele
de dezinformare ale Kremlinului. În ambele cazuri,
o gamă largă de platforme mass-media şi grupuri
de social media dau o mână de ajutor propagandei
ruseşti. RT şi Sputnik – braţele oficiale ale propagandei
ruse – au lansat, în principal prin conspiraţii, prin
spălarea şi reinventarea naraţiunilor, subiecte
care apar şi pe o mulţime de site-uri româneşti
şi pe reţelele de social-media.“ Şi: „Ideea că
Occidentul nu este un aliat, ci un «inamic disimulat»
pare să fie obiectivul principal al maşinăriei de
dezinformare din România. Ţara noastră este în
general prezentată ca un simplu vasal al Occidentului,
o «colonie americană» folosită ca un simplu câmp
de luptă şi ca sursă de extragere a resurselor şi
a capitalului autohton. Din perspectiva elementelor
constitutive ale naraţiunilor anti-occidentale
remarcăm, aşadar, câteva direcţii principale. În
primul rând, NATO şi SUA în special sunt portretizate
ca fiind egoiste şi controlate de elite războinice.
(…) În al doilea rând, România, ca stat membru
al NATO, este ridiculizată şi considerată drept
o marionetă între războiul dintre Vest şi Rusia.(…)
În al treilea rând, investiţiile occidentale şi, în
special, cele americane sunt descrise ca fiind o
formă de spoliere – un discurs foarte aproape de
naraţiunea neo-colonială.“ Aşadar, suntem în
plin război, iar atâţia dintre noi, naivi, neinformaţi,
dorm liniştiţi crezând că e vreme de pace. Iar
acest război se poartă cu o armă de o noutate
absolută – internetul, care nu este doar acel
instrument formidabil de comunicare şi cunoaştere,
ci, cum se vede, posedă şi o considerabilă forţă
malefică, distrugătoare.
cărţi noi
Ne face plăcere că, nefiind indiferenţi la
situaţia politică şi socială, colegii noştri continuă
să îşi îndeplinească menirea şi să furnizeze
cititorului, săptămână de săptămână, noi
cărţi de valoare.
Fără a intra pe teritoriul criticii
de întâmpinare, care suntem siguri că
va consemna în viitorul apropiat aceste
apariţii, semnalăm aici, în avanpremieră,
câteva dintre volumele care credem că vor
suscita interesul criticilor şi al cititorilor,
deopotrivă.
Mai întâi, ne-a reţinut atenţia volumul
de povestiri autobiografice al regizorului
Alexander Hausvater, intitulat Ce dacă şi
apărut nu de mult la Editura Integral.
Important om de teatru româno-israelian,
autor al câtorva memorabile montări în ţară,
după 1989, Alexander Hausvater se dovedeşte
în acest volum şi un iscusit prozator, care
narează cu farmec şi cu încărcătură intelectuală
întâmplări din perioada copilăriei şi adolescenţei
sale, aceea în care s-a transformat din bucureştean
în israelian şi a început devenirea sa ca intelectual
şi om de teatru. Scrise cu har şi cu condei,
povestirile au vivacitate şi un discret conţinut
moral, recomandându-l pe Alexander Hausvater
ca un scriitor matur, stăpân pe uneltele scrisului,
la fel cum este pe cele ale scenei.
Preotul şi poetul Eugen Barz, din Madrid,
cunoscut pentru activitatea sa poetică revuistică
şi, totodată, ca animator al vieţii literare româneşti
în Spania, publică la Editura Colorama, sub
auspiciile Cercului Literar de la Cluj, cel de-al
doilea volum de autor, cu titlul Iarba din ceainic.
Ilustrat splendid de Vlad Ciobanu şi beneficiind
de un convingător cuvânt de prezentare pe coperta
a IV-a, semnat de Adrian Popescu, volumul atestă
o vocaţie poetică autentică şi o mână sigură,
formată.
Un volum colectiv, compozit atât ca teme,
cât şi ca semnături, este consacrat, sub formula
Ştefan Petică – 140. Restituiri, memoriei poetului
simbolist prematur dispărut, cu ocazia împlinirii
a 140 de ani de la naştere. Volumul, îngrijit de
Nicoleta Presură Călina şi apărut la Editura
Universitaria din Craiova la sfârşitul lui 2017,
reuneşte contribuţii ale istoricilor literari (Mihai
Zamfir, Iulian Boldea, Constantin Trandafir,
Mihai Cimpoi), poeţilor (Ana Blandiana) şi
traducătorilor literari, prezentate cu ocazia mai
multor simpozioane şi colocvii universitare
desfăşurate pe parcursul anului trecut. O restituire
inspirată a unui capitol important al istoriei
poeziei româneşti de la finele secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX.
În fine, Editura Tracus Arte, care ne-a
obişnuit cu atenţia acordată literaturii (şi mai
ales poeziei) contemporane, publică o binevenită
antologie din opera poetului Ioan Flora, intitulată
Ordinea în care continuu să exist. Binevenită,
întrucât, ca şi colegii săi de generaţie Ion Stratan,
Traian T. Coşovei sau Dan David, şi acest important
component al generaţiei optzeci, plecat dintre
noi mult prea devreme (în 2005), părea că a intrat
într-un con de umbră. Neasumată de vreun editor,
cuprinzătoarea antologie pune laolaltă poezii
din volumele care i-au adus consacrarea (Fişe
poetice, Terapia muncii, O bufniţă tânără pe
patul morţii, Tălpile violete) şi creaţii din volume
pe care critica le-a comentat mai puţin, ca Medeea
şi maşinile ei de război, Dejun sub iarbă şi, nu
în ultimul rând, din volumul postum Bătrânul
Werther. Antologia ne atrage atenţia asupra
prospeţimii şi forţei poeziei lui Ioan Flora, în
persoana căruia am pierdut unul dintre cei
mai puternici şi mai originali poeţi de după
Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.
O „recoltă“ substanţială, care arată că
literatura română se află, în pofida... vremurilor,
într-un moment cât se poate de fast.
