„France is back“
În revista „22“ (nr. 5/ 2018) Ştefan Popescu, un
cunoscător al scenei politice franceze, semnează o
analiză a repoziţionării Franţei în lume, sub preşedinţia
lui Macron. „France is back“ în viziunea lui Emmmanuel
Macron se intitulează acest text, care caută să distingă
acţiunile politice majore ale tânărului preşedinte
francez, ca şi trăsăturile noii diplomaţii promovate
de acesta. Să reţinem, din articolul din „22“, că
„un studiu american plasa Franţa pe prima poziţie
mondială în privinţa soft power, a puterii de
influenţare, iar „The Economist“ a considerat că
Franţa este ţara anului 2017“. E de amintit că la
Davos, de la tribuna Forumului Economic Mondial,
Emmanuel Macron a ţinut un discurs considerat
„evenimentul central al celui mai important summit
informal al planetei“, discurs aşezat sub sloganul
puternic „France is back“ , „La france est de retour“.
Ştefan Popescu îşi propune să răspundă la o
întrebare esenţială: cum a reuşit Emmanuel
Macron această rapidă ascensiune? Iată câteva
dintre posibilele răspunsuri: preşedintele francez
„este exponentul unei diplomaţii clasice, dar în
pas cu timpul, iar ceea ce considerăm inovaţie
ţine mai mult de calitatea şi carisma personajului
şi de contextul de reaşezare a sistemului internaţional
şi evoluţiile din UE care merg în sensul
instituţionalizării vitezelor şi întăririi aspectelor
interguvernamentale…“ Şi: „Nu în ultimul rând,
Emmanuel Macron, alături de Donald Trump
şi Vladimir Putin, dar şi de alţi lideri, precum
şeful guvernului de la New Delhi, Narendra
Modi, este exponentul diplomaţiei bazate pe
pragmatism şi relaţii internaţionale decomplexate
şi lipsite aproape cu totul de conţinut ideologic,
într-o lume în schimbare rapidă, în care «atunci
când e urgent, e deja prea târziu» (Talleyrand).“
Oricum, e de urmărit evoluţia lui Macron care
deja a infirmat previziunile acelor analişti
care nu-i acordau şanse, căci nu vedeau în
el un politician de anvergură.
„Singuri printre duşmani“
Foarte bun articolul „Singuri printre
duşmani…“, publicat de Andrei Pleşu în numărul
729/2018 al revistei DILEMA VECHE. Ideea de
la care porneşte demersul său textual e simplă
şi evidentă: „Orice s-ar zice , lucrurile nu merg
prea bine în ţara noastră“. Apoi, firesc, eseistul
se întreabă care e cauza răului şi oferă, cu ironie,
cu umor fin, inteligent, şi un răspuns (acceptat,
de altfel, şi de „proguvernamentalii obidiţi“, şi
de „antiguvernamentalii patrioţi“!): „Răul vine
de-afară! România e ţinta unei subversiuni
planetare. Avem în toate punctele de pe glob,
în toate organizaţiile guvernamentale care
contează (precum şi în «infiltraţii» lor din ţară),
duşmani sângeroşi, al căror program e ştergerea
României de pe faţa pământului, prin dezmembrare,
epuizarea resurselor, calomnii manipulatorii,
intrigi oculte. Suntem singuri, o insulă de nefericire,
într-o mare de ostilitate.“ Spre satisfacţia cititorilor,
editorialistul numeşte şi descrie „instrumentele
malefice ale schingiuirii noastre cotidiene“. Iată
lista rapidă a acestora (o listă cam lungă!): Uniunea
Europeană, Statele Unite ale Americii, George
Soros, diplomaţii străini, multinaţionalele,
intelectualii sinecurişti, ungurii şi ruşii, „aşazisa“
societate civilă, candoarea noastră strămoşească,
statul paralel. Agreabile sunt comentariile,
motivaţiile date de Andrei Pleşu pentru fiecare
categorie în parte. De pildă, pentru diplomaţii
străini: „Se bagă unde nu le fierbe oala. Sunt
prost informaţi, profitori, adversari ţanţoşi ai
corupţiei, dar, de fapt, ipocriţi, căci toată ziua
chefuiesc cu interlopii… Trebuie luaţi tare:
ameninţaţi cu «note de protest» şi numiţi
«prostănaci» de câte un rafinat ofiţer în retragere.“
Sau pentru «aşa-zisa» societate civilă: «(aceasta,
n.n.) dispreţuieşte poporul suveran, cel care ne-a
dăruit majoritatea parlamentară de astăzi.»“
Poate e mai bine să tratăm trista decădere pe
care o trăim nu încrâncenat, mohorât, ci aşa
cum o face Andrei Pleşu aici: relaxat,
luând în derâdere prostia înfumurată şi
agresivă.
efectul de ecou –
Apostrof (nr. 1/2018)
E corectă observaţia lui Andrei Pleşu, la
care făceam referire în nota dinainte, că „lucrurile
nu merg prea bine în ţara noastră“ şi că tot mai
multă lume observă asta şi o spune din ce în ce
mai tare, pe diferite voci. Iată, până şi o scriitoare
(poetă, eseistă, prozatoare, în toate de o deosebită
înzestrare) ca Marta Petreu, exasperată de ce
se întâmplă în actualitatea publică şi politică de
la noi, iese din turnul acela de fildeş unde stau
retraşi, cu discreţie, cu modestie, creatorii adevăraţi
şi semnează un editorial extrem de tăios în
Apostrof (nr.1/2018): „Şi am intrat în anul
Centenarului. E drept, cu mişcări de stradă contra
instituţionalizării corupţiei; şi cu o reformă fiscală
ce nu numai că enervează de-a dreptul pe
toată lumea care munceşte, dar mai şi are efecte
pe dos decât cele declarate oficial, căci micşorează
veniturile fiecăruia. Euro creşte, leul scade.
«Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele
goale pe coji de nuci», spunea Caragiale acum
mai bine de un secol. Şi e valabil şi pentru noi,
cei prinşi, ca şoarecii, într-un sac aproape etanş,
pe care un braţ mecanic îl scutură după program
din trei în trei secunde. Ca să scape, unii
pleacă peste hotare, exodul de populaţie, mai
ales tânără şi instruită, dar nu numai, continuă.
Ceilalţi stăm în periferia noastră agitată, dar
care, dacă ne luăm după orice emisiune tv de
ştiri, pare că epuizează globul terestru. La un
secol după cele trei Uniri, instabilitatea
politică şi economică a patriei sare în ochi.
Politicianismul – răul nărav al oamenilor din
lumea noastră politică de a acţiona în interes
personal sau de clan, iar nu în interesul ţării –
a înflorit exuberant. Mai grav, a devenit molimă
şi pare a fi cuprins toate sau aproape toate nivelele
şi sistemele care alcătuiesc structura instituţională
a statului român. Începem să semănăm cu o ţară
mafiotă – sau chiar suntem deja, şi nu am eu
curajul să recunosc. Dar facem reforme –
unele atât de bine gândite, încât să ocupe toată
populaţia ţării şi să nu mai lase pe nimeni să
respire, ca să nu mai aibă nimeni timp să se
gândească ce-am putea opune acestui dezmăţ
al dezastrului care ne-a cuprins tentacular de
sus în jos. Într-un imperativ categoric de o
germanică rigoare, Maiorescu cerea oamenilor
politici «atâta conştiinţă câtă trebuie să o aibă şi
atâta ştiinţă câtă o pot avea». Din nenorocire,
imperativul lui politico-moral n-a fost de succes,
căci, dacă în lumea politică românească o fi
existând ceva ştiinţă, conştiinţa morală
lipseşte cu desăvârşire. În momentul de
faţă, la noi se adevereşte din plin constatarea
altui junimist, a lui P.P. Carp, cum că ţara
stă sub «tirania partidelor», care, în loc
să servească intereselor generale ale
ţării, urmăresc «ca tot, dar absolut tot, să
se subordoneze lor»; constatare la care
trebuie să aducem o singură corecţie: nu
e vorba de partide, ci de un singur partid.
Amară învăţătură, oricând, cu atât mai mult
la o sută de ani de la formarea statului
unit român.“
Din acelaşi număr, consistent, al revistei
clujene, semnalăm şi elogiul adus prozei
lui George Bălăiţă prin textul critic semnat
de IIeana Mălăncioiu despre Învoiala, text
reluat acum, după ce, iniţial, fusese publicat
în anul 1991, pe când romanul de astăzi era
doar scenariu de film.
Un admirator al lui Stalin
În ORIZONT nr. 1/ 2018, Vladimir
Tismăneanu răscoleşte arhivele comuniste, de
data aceasta pe cele privitoare la Plenara CC
al PMR din 23-29 iunie şi 1-3 iulie 1957, care avea
să joace un rol crucial în restructurarea conducerii
PMR prin eliminarea din Biroul Politic sub
acuzaţia de fracţionism şi deviere „anarholiberalistă“
a „grupului“ Iosif Chişinevschi – Miron
Constantinescu. De fapt, ne atenţionează politologul,
„un asemenea grup nu a existat vreodată, el fiind
o născocire propagandistică a lui Dej.“ Tot din
arhivă aflăm că Ceauşescu se arăta atunci, în
1957, la 39 de ani, un admirator al lui Stalin, de
la care împrumuta idei pe care şi le-a însuşit şi
i-au rămas bătute în minte, ca un cui, până la
sfârşit, în 1989: „Ştim, tovarăşi, ce spunea Stalin
în ce priveşte problema aceasta, că toate aceste
grupuri mici burgheze pătrund într-un fel sau
altul în partid introducând spiritul de şovăială,
oportunismul, neîncrederea care duce la fracţionism,
la dezagregare, izvor al subminării partidului.
A lupta împotriva imperialismului înseamnă a
ajunge în situaţia de oameni care sunt atacaţi
din două părţi, şi dinspre front, şi din spatele
frontului. Deci lupta împotriva acestor elemente
este condiţia care asigură succesul luptei împotriva
imperialismului.“ Duşmanii din afară şi cei
din interior, aşadar… Nu regăsim aceste clişee
şi în discursurile unor politicieni ai zilei?
Cărţi noi
Semnalăm câteva cărţi noi, sosite la redacţie:
G. T. Kirileanu, Martor la istoria României
1872 – 1960. Jurnal epistolar (volumul IV: 1921-
1924), ediţie îngrijită, cuvânt-înainte, note şi
indice de Constantin Bostan (volum apărut la
Editura Rao); Gelu Ionescu, Cartea lui Prospero.
Eseuri despre piese de William Shakespeare
(volum apărut la Editura Humanitas): cartea
conţine cronici-eseu publicate în România
literară, în anii ’80-’82, ca şi texte recente
găzduite de revista Apostrof. Şi, tot pentru
admiratorii Marelui Will, la Editura Neuma, vede
lumina tiparului William Shakespeare, Vis de-o
noapte-n miezul verii, repovestire şi traducerea
versurilor de Horia Gârbea. Tot Horia Gârbea e
prezent în librării cu un nou volum de versuri,
intitulat Poeme cu înger şi publicat de aceeaşi
editură clujeană. Şi, de asemenea, sub egida
Editurii Neuma apare un alt volum de versuri,
Orele aspre de Andrea H. Hedeş. În fine, la Editura
Junimea, în seria Memoria clepsidrei, poeta Ioana
Diaconescu ne propune un nou volum care
valorifică îndelungile sale cercetări privind
prezenţa scriitorilor români în Arhivele Securităţii,
intitulat Poezia ca act de insurgenţă. Cezar
Ivănescu în arhivele Securităţii. Lectură plăcută.
