Poezia promoţiilor
Editorialul din numărul 6 al revistei clujene STEAUA
este semnat de Adrian Popescu, cel care, pornind de la
manifestarea Ofensiva debutanţilor, organizată la Oradea
de revista Familia, încearcă să definească unele trăsături
ale poeziei celei mai recente de la noi: „Poezia lor aproape
toată are un aer contestatar, anti-sistem, anti-idealuri,
anti-valori tradiţionale. Eroismele cotidiene sunt preferate
eroismelor istoriei, iar aerul de familie globală, virtuală,
ziceam, dat de utilizarea internetului, a facebook-ului
etc., e preferat celui de familie reală, naţională”. „În
acelaşi text, poetul clujean simte nevoia să pledeze
pentru promoţia sa literară, promoţia ’70, care fusese
pusă la îndoială în discuţiile de la amintitul colocviu
orădean: „…Din partea-mi i-am amintit pe doi echinoxişti,
Dinu Flămând şi Ion Mircea, care mi-au venit primii
în minte, din solidaritate afectivă bazată însă pe criterii
axiologice ferme (referinţe critice solide, istorii literare,
dicţionare etc.), dar nu am
fost suficient de convingător.
Dacă aş fi amintit, repede,
alte nume ca Mircea Dinescu
(un exemplu de uluitor debut,
urmat de un declin treptat,
magister dixit), Virgil Mazilescu,
Ileana Mălăncioiu, Cezar
Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai
Ursachi, Şerban Foarţă, Leonid
Dimov, Daniel Turcea, Nicolae
Prelipceanu, Dorin Tudoran,
Dan Laurenţiu, Grete Tartler
etc., toţi publicându-şi primele
volume în jurul anului 1970, poate aş fi convins asistenţa
de valoarea acestei promoţii.” Aşa este, simpla înşiruire
de nume, viabile prin scrisul lor, convinge.
Altă săptămână tristă
Săptămâna trecută scriam în
această pagină că lumea pare să-şi
fi ieşit din minţi. Din păcate, şi tot
ce s-a petrecut în zilele care au urmat,
în loc să infirme respectiva constatare,
aşa cum ne-am fi dorit, o întăreşte.
În Turcia, prigoana declanşată de
Recep Erdogan, noul sultan, împotriva
presupuşilor complotişti depăşeşte
orice imaginaţie: nu doar militari şi
oameni din sistemul judiciar, dar şi
medici, profesori universitari etc.,
etc. sunt transformaţi în „duşmani
ai poporului” (unde am mai întâlnit
noi asta?), avem 10.000 de arestaţi
(se vorbeşte chiar despre torturi!)
şi 60.000 de oameni daţi afară din
slujbe, eliminaţi din viaţa publică, se
închid şi se desfiinţează şcoli şi tot
felul de alte instituţii. Ţara aceasta
de pe două continente intră abrupt
într-un totalitarism foarte periculos
pentru Europa şi nu numai. Iar în
Germania, la München, a avut loc un
episod pe cât de tragic, pe atât de
iraţional: un tânăr a pătruns într-un
mall şi a tras în mulţime. Bilanţul
nefast: 9 morţi şi 35 de răniţi. Ceea
ce sporeşte atrocitatea crimei este
faptul că ea nu a fost comisă de vreun
grup terorist organizat. Un gest
criminal de acest fel ar fi fost măcar
întrucâtva de înţeles: căci, în acest
moment, fie că realizăm, fie că nu,
suntem în toiul unui război de dimensiuni
planetare, şi cu o desfăşurare total
diferită faţă de confruntările armate
clasice, cunoscute. Prin atacurile
acestea de tip terorist, imprevizibile,
greu de stopat, se ciocnesc două lumi
despărţite prin religie, prin modelul
cultural, prin tradiţie, prin nivelul de
bunăstare/sărăcie. Pe când aici avem
de-a face cu crima unui ins care nu
aparţine unui grup cu motivaţii politice
ori religioase. Masacrul, minuţios
pregătit, reprezintă o opţiune individuală.
Şi atacatorul este doar un adolescent
de optsprezece ani, suferind, aflăm,
de depresie.
Idei pentru primarul capitalei
Cronicarul s-a întrebat ce-ar face
el dacă ar fi primar al capitalei. Ei
bine, în mod sigur, n-ar pierde vremea
cu mărunţişuri (tăiem sau nu tăiem
arborii de pe nu ştiu ce străzi), cu
populisme ciudate (bucureştenii să
circule gratis pe mijloacele de transport
în comun!), cu şicane politicianiste
(interzicem manifestările stradale de
week-end, sub pretexte cusute cu
aţă albă – anume că trebuie să marcăm
străzile). În schimb, ar căuta să-şi
lege numele de câteva proiecte mari,
de câteva fapte mari, care să conţină
un dram de viziune/ de clarviziune.
Astfel, ar încerca să fluidizeze traficul
în Bucureşti. Aşa încât oraşul să
devină unul cu un aer respirabil, unde
e plăcut să trăieşti, iar nu un coşmar
cu derulare zilnică. De aceea, s-ar
lupta pentru construirea unor linii
de metrou şi pentru finalizarea acelei
visate şi parcă niciodată realizabile
centuri a Bucureştiului. Apoi, dacă
ar fi Cronicarul primar al Bucureştiului,
şi-ar îndrepta atenţia asupra unei
comori pe care acest oraş o are şi
degeaba o are, căci o ignoră ca şi cum
n-ar fi: salba de lacuri a capitalei. E
aproape o crimă, oricum e o uriaşă
vină să existe în Bucureşti asemenea
suprafeţe de apă, potenţiale surse
de răcoare, de aer curat, potenţiale
spaţii reconfortante şi să nu le foloseşti,
să le îngropi în delăsare, să le laşi
pradă mizeriei. Cine a mers în Slovenia,
la Bled, a văzut ce minunăţie poate
fi un lac: apa e limpede, peşti înoată
în ea ca prin rai. La fel se petrec
lucrurile în Austria, la Zell am See şi
cam peste tot. Acolo, de pildă,
ambarcaţiunile cu motoare pe benzină
sau motorină sunt interzise căci ar
polua locul şi pe luciul cristalin au
voie să pătrundă numai bărci cu vâsle
sau cu motoare electrice. Există reguli,
impuneri şi ele sunt respectate. Spre
binele comunităţii. La noi de ce nu
se poate (învăţând de la alţii, eventual,
dacă nouă nu ne trec prin minte idei
simple şi de bun simţ)?
Vara poeţilor
Dintre apariţiile editoriale recente
ne face plăcere să semnalăm câteva
volume de poezie remarcabile: La
Editura Junimea, în colecţia Cantos,
Gellu Dorian publică un volum cu titlul
O sută de maeştri şi un discipol,
care reprezintă un ingenios exerciţiu
liric. Reţinem din cuvântul însoţitor
semnat de Ioan Holban: „…Gellu
Dorian scrie câte o «stanţă lirică»
pentru cei «o sută de poeţi antologaţi»,
căutând, în fapt, ceea ce aş numi
relansatori textuali, modele productive
pentru propria poezie…”. Un important
reprezentant al optzecismului românesc,
Liviu Ioan Stoiciu, scoate, la Editura
Paralela 45 (e de salutat ideea lui Călin
Vlasie de a-i antologa pe câţiva dintre
cei mai valoroşi poeţi de astăzi), primul
volum din Opera poetică. Am reţinut
din prezentarea datorată lui Răzvan
Voncu: „E reconfortant că, într-o lume
a simulacrelor şi perdelelor de fum,
avem asemenea scriitori, pe care,
vorba lui Marin Preda, îi poţi crede pe
cuvânt.” Tot la Editura Junimea, în
aceeaşi colecţie Cantos, ne reîntâlnim
cu Ovidiu Genaru, un poet extraordinar,
care cunoaşte reţeta tinereţii fără
bătrâneţe a textului: „Vreau să-ţi spun
că într-o zi vei merge iarăşi după frezii/
şi că vei regăsi laptele tău sfânt/ şi
că vei cumpăra din nou verighete
de la bijutier/ Te vei zbengui pe miriştea
soarelui/ învăţând încet adierea
Domnului/ ca înainte de a muri/(…)Şi
mai vreau să adaug/ că toate acestea
sunt amăgirile poetului trecut de
optzeci de ani/ care vrea să-şi păstreze
calmul.” În fine, la Cartea Românească,
a apărut volumul Voi folosi întunericul
drept călăuză al lui Andrei Mocuţa,
un tânăr poet pe care şi revista noastră
a mizat. Ne reaminteşte Vasile Dan
în textul de pe coperta a patra: „Cea
mai recentă carte de poeme, Voi folosi
întunericul drept călăuză, e un jurnal
liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul
de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor
din România la începutul verii 2014.
Anotimp barcelonez fragil, verde crud.
Fiecare notaţie e un poem fin din care
nu lipsesc, precum un condiment rar,
ironia, autoironia, cel mai adesea –,
apoi culoarea exotică a locului saturat
de sugestii culturale, mituri, personalităţi
şi mentalitate, o a numită frăgezime
vibrantă a trăirii. Senzaţia e de viu
şi de intensitate adâncă a sentimentului”.
Am citit şi subscriem la aprecierile lui
Vasile Dan.
Ce spune un editor adevărat
Revista ACOLADA din Satu Mare
are buna iniţiativă să publice, în numărul
6, din luna iunie, un interviu al Luciei
Negoiţă cu Niculae Gheran, cel care,
pe parcursul unei jumătăţi de veac, a
realizat ediţia critică a operei lui Rebreanu,
în 23 de volume. Editor adevărat, de
modă veche, competent şi plin de acribie,
acesta vorbeşte, între altele, despre
activitatea de editor, atât de preţioasă,
de dificilă şi, în vremea din urmă, atât
de urgisită, căci au dispărut oamenii
de vocaţie, apărând tot felul de inşi
preocupaţi de câştig, fără să aibă
habar de tainele meseriei în care au
intrat: „Când se va întocmi vreodată o
istorie a culturii româneşti, sper să se
definească perfect şi noţiunea de editor,
nu totuna cu negustor de cărţi, patron
de dugheană comercială, precum cele
de legume şi fructe. Readus după
ciondăneala din 1989 la Ministerul Culturii
– unde în «perioada de dezgheţ» îndeplinisem
funcţia de secretar cu problemele editoriale
şi de difuzare a cărţii, fiind mătrăşit odată
cu revenirea la proletcultismul faimoaselor
«teze din aprilie» ale Marelui Răposat
– am atras atenţia domnului Pleşu,
altminteri bine intenţionat, că viitorul
va fi al editurilor particulare, pledând
pentru păstrarea în structura organismelor
de stat a două edituri, menite să se
preocupe de patrimoniul literaturii şi
promovarea creaţiei originale, măcar
câte au existat în perioada interbelică,
ca Editura Fundaţiilor Regale şi Casa
Şcoalelor. Sub furia privatizărilor, n-a
mai rămas nicio editură de stat, direcţia
de specialitate a ministerului,
transformându-se într-o cutie a milei,
mult prea săracă să poată stinge foamea
întreprinzătorilor particulari care, urmărind
strict rentabilitatea producţiei, nu se vor
interesa să finanţeze mari lucrări de
interes naţional de tipul ediţiilor critice
de valorificare a patrimoniului naţional”.
Ce să spunem, are dreptate domnul
Gheran: editorii momentului, dornici de
câştiguri uşoare şi interesaţi să ascundă
tirajele reale ale cărţilor tipărite nu au,
cu câteva excepţii, alt ţel „cultural” decât
cum să nu plătească timbrul literar (adică,
decât cum să încalce o lege în vigoare!),
situându-se din start pe o poziţie adversă
faţă de creatorii de literatură, cei pe care
ar trebui să-i slujească.
