„Nu are cum
să nu te facă fericit…“
Ne-a atras atenţia un punct de
vedere al lui Liviu Ioan Stoiciu,
care scrie în revista ARGEŞ nr. 2
despre Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu” de la Botoşani.
Iată cum îi vede el pe laureaţii ultimilor
două ediţii: „Cel premiat în acest
an este Gheorghe Grigurcu, cel premiat
anul trecut a fost Gabriel Chifu, doi
poeţi remarcabili, foarte buni, mari”.
Iată şi opinia sa despre cei care au
luat acest premiu în cele 25 de ediţii:
„E chiar impresionantă lista premianţilor
de-a lungul anilor, din 1991 încoace,
nu are cum să nu te facă fericit stilurile
lor diferite şi personalităţile «omeneşti»
ieşite din ţâţâni, mă mir că Premiul
Nobel pentru Literatură n-a ales până
azi pe unul dintre ei (chiar dacă nu
se pot compara, nu mai departe, cu
premianta din Belarus de anul trecut).
Numai cine nu i-a citit nu poate să
creadă că România şi limba română
au avut şi au o poezie de înalt nivel…”.
Găsim impresionante opiniile lui Liviu
Ioan Stoiciu. De ce?, vor întreba unii,
sunt nişte judecăţi de valoare normale.
Aşa e, dar într-o lume pe dos, în care
doar frustrarea, invidia, ura şi minciuna
se aud strident, normalitatea devine
excepţie şi impresionează. Şi încă
ceva: aceste laude pentru cei care au
câştigat premiul vin din partea unui
poet care a fost şi el nominalizat, dar
nu l-a câştigat încă! Ceea ce spune
multe: şi despre calităţile sale umane,
despre onestitatea şi superioritatea
sa, dar şi despre calitatea sa de poet.
Numai cineva de valoare deosebită
are puterea să recunoască, senin,
valoarea altora. Cât despre faptul că
Liviu Ioan Stoiciu n-a primit încă
acest premiu, este doar o chestiune
de timp şi de interes stârnit la un
moment dat de unul sau de altul.
Premiul, oricum, i se cuvine pentru
calitatea poeziei sale, pentru forţa
ei, pentru neobosita reinventare de
sine şi, oricum, el este un câştigător
în ochii noştri. Dacă toţi am reacţiona
ca el în diferite situaţii delicate, lumea
literară românească ar avea o geometrie
morală şi a valorilor mult limpezită.
Vieţi amestecate
în vieţile noastre
Cu doi dintre criticii literari care
sunt prezenţi cu cronici literare,
săptămână de săptămână, în România
literară, ne reîntâlnim, iată, în
SUPLIMENTUL DE CULTUR| (nr.
515), jucând alte roluri: e vorba despre
Daniel Cristea-Enache, care pune
întrebări şi despre Nicolae Manolescu,
care formulează răspunsuri. Întrebarea
din numărul de revistă amintit sună
aşa: Să revenim la lectura pe care
o faceţi dosarului întocmit de Securitate.
Ce aţi mai descoperit, despre dvs. şi
cei apropiaţi, parcurgând în ordine
cronologică notele informative?
Întrebare incitantă, desigur, care
primeşte un răspuns pe măsură:
Nicolae Manolescu reproduce scrisoarea
adresată actualului director al SRI,
prin care solicită accesul la dosarul
său de Securitate de după anul 1975.
O epistolă – extrem de interesantă.
Şi importantă, totodată, nu doar
pentru destinul celui care o scrie,
ci pentru configurarea unei dramatice
perioade istorice şi pentru înţelegerea
felului cum s-au manifestat elitele
culturale româneşti. Reproducem
aici un scurt fragment: „Vă întreb,
domnule Director, de ce nu mi se
îngăduie să-mi desăvârşesc opera
memorialistică profitând de inestimabila
contribuţie a Securităţii la înregistrarea
meticuloasă a vieţii mele. Ştiu că,
din păcate, nu sunt singurul căruia
i se ascunde o parte din Dosar. În
general, anii 1980 par mai puţin
deschişi accesului. Am o oarecare
idee de motivele blocajului. Bănuiesc
că e vorba de a păzi memoria unor
persoane încă în viaţă amestecate în
vieţile noastre. Mai degrabă decât de
raţiuni de stat.” De citit, în întregime.
Şi de urmărit subiectul: palpitant.
„Poesis“ - 300
Dintre multele publicaţii literare
apărute după 1990, POESIS a avut
curajul de a se plasa, de la bun început,
pe o nişă. Atenţia particulară dedicată
poeziei, criticii de poezie şi teoriei
genului nu părea a-i garanta nici
existenţa îndelungată, nici succesul.
În fond, se spune că trăim în evul
prozei, că poezia
nu mai interesează
şi că viitorul
aparţine
non-ficţiunii.
Mizând pe poezie,
George Vulturescu
şi mica
sa echipă şi-au
asumat un dublu
risc: de a nu reuşi şi de a fi desueţi.
Iată, însă, că nu s-a întâmplat
deloc aşa, iar miza pe poezie s-a dovedit
câştigătoare. Poesis se dovedeşte
longevivă şi are o contribuţie indelebilă
la susţinerea creaţiei literare
în Transilvania, în special în nordvestul
care, cu câteva decenii în urmă,
nu era un centru literar. Ajunsă la
numărul 300, Poesis îşi îngăduie un
număr de gală, care e, totodată, o
antologie a poeziei române contemporane.
Lista autorilor care au
publicat în revistă, ca şi a celor
care au participat la festivalurile
organizate, până nu demult, la
Satu Mare, sub auspiciile Poesis, este
de bună calitate şi atestă contribuţia
serioasă pe care revista ardeleană
a adus-o la întreţinerea unui climat
de valori în literatura de azi. Chiar
dacă, în ultimii ani, Poesis nu mai
e exclusiv o revistă de poezie, ea
îşi păstrează caracterul de publicaţie
deschisă, promovând literatura din
partea de nord-vest a României,
publicând tineri scriitori şi reflectând,
număr de număr, întregul literelor
române.
