Războiul scriitorilor-editori
cu scriitorii
Scandalul timbrului cultural pare
să se fi stins. Însă ceva continuă să ne
obsedeze: nu pricepem nici în ruptul
capului cum de nişte scriitori, altfel
intelectuali străluciţi, pe care-i admirăm,
ajunşi în postura aceasta de patroni
de editură, au putut renunţa definitiv
la cealaltă condiţie a lor, aceea de
membri ai unei asociaţii scriitoriceşti,
opunându-se cu atâta înverşunare ideii
de timbru cultural. Să nu fie ei în stare
să înţeleagă că acest timbru literar (pe
care nu-l dau din buzunarul lor de
editori, pe care-l plăteşte cititorul!)
rămâne singura sursă legală de venituri
pentru o întreagă categorie de creatori?
Atâţia dintre scriitori, deşi n-au dobândit
notorietate, apreciere publică, deşi în
viaţa de zi cu zi sunt neajutoraţi şi,
în orice caz, foarte săraci, au în absolut
o valoare literară incontestabilă care-i
va face să devină nume de patrimoniu,
astfel încât merită cu prisosinţă în
timpul vieţii lor un sprijin, în avans,
din partea cititorilor, sub forma acestei
modeste taxe de timbru, pentru proiectele
lor culturale şi sociale, ca şi pentru
prea multele, copleşitoarele lor nevoi.
Nu ne explicăm, cu niciun chip, cum
de nu înţeleg acest adevăr elementar
străluciţii noştri colegi de scris deveniţi
editori (repetăm: unii dintre ei autori
de carte recunoscuţi, plini de succes,
înainte de a fi patroni de editură!). Nu
ne explicăm cum de au pornit ei şi
poartă cu atâta determinare acest război
fratricid cu scriitorii, pentru neînsemnata
taxă de 2% aplicată la preţul de vânzare
al cărţii şi, în schimb, nu se revoltă
când librarii percep o taxă de 50% şi
mai mult din preţul cărţii. Cine ne va
lămuri misterul acestei situări are toată
gratitudinea noastră.
„Sunt un om ambiţios“
Revista APOSTROF
(nr. 6) îl sărbă
toreşte pe Mircea
Cărtărescu.
Astfel, Ion Pop scrie
despre poezia
acestuia: „Decupaje
semnificative,
mici felii de viaţă,
cum se spune, iau
locul marilor panouri
vizionare, vorbind despre simpla
viaţă şi simpla moarte, fără nicio emfază,
pe tonul cel mai firesc. Aşa cum numai
un poet autentic, un mare poet, o poate
face.” Vladimir Tismăneanu vorbeşte
despre „o capodoperă numită Orbitor”,
iar Iulian Boldea despre „un prozator
de Nobel”. În fine, Marta Petreu îl
intervievează pe scriitor ale cărui
răspunsuri, formulate pe un ton amical
şi relaxat, se reţin şi au profunzime.
Iată o mostră: „Presupun că succesul
în creştere al cărţilor tale în străinătate
îţi aduce multă bucurie şi mulţi prieteni,
că, oricum, a schimbat şi schimbă ceva
în viaţa ta. Te rog să ne vorbeşti despre
asta.” „Eu sunt acelaşi de la şaptesprezece
ani, de când am scris prima pagină
în jurnalul meu. Oricine m-a cunoscut
de-a lungul acestui drum poate da
mărturie că sunt neschimbat. Nu sunt
atât de stupid încât să mă schimbe
lucruri total exterioare lumii mele,
ca notorietatea, traducerile sau premiile.
Sunt un om ambiţios, ceea ce nu mă
face simpatic, dar ambiţia mea se
rezumă la nesfârşita luptă cu propriile
mele limite. În ultimul timp, frapant
de inegală. Altfel, cum ştii, bucuriile
mele se leagă de familie: Ioana şi Gabriel
sunt marii mei prieteni. Am şi alţi câţiva
prieteni dragi, dar nu mai mulţi de câte
degete am la o mână. Cărţile traduse
mi-au adus prieteni din străinătate,
mai ales editorii şi traducătorii mei.”
(Mircea Cărtărescu) Să recunoaştem,
un răspuns care are în el şi sinceritate
şi inteligenţă.
Locul culturii
În revista 22 (nr. 28), Daniel Cristea-
Enache stabileşte corect locul culturii
în viaţa publică, dincolo de ideologii
şi de poziţionările politice, de partid:
„Cultura, cred, nu doar ne uneşte,
eu fiind liberal, iar tu, social-democrat;
cultura ne şi defineşte pe dedesubtul
ideologiilor şi în afara ariei lor specifice.
Înainte de a lua o anumită culoare
politică, fiecare din noi a citit; şi de
citit am citit aceleaşi cărţi, deşi fiecare
din noi le-a înţeles în felul său.” O
simplă reformulare am face: în loc
de „pe dedesubtul ideologiilor”, noi
am spune „mai presus de ideologii”.
Eseistul de la 22 aduce şi două nominaliză
ri de personalităţi publice, una
de dreapta (Horia-Roman Patapievici)
şi cealaltă de stânga (Ionuţ Vulpescu),
care şi-au depăşit stricta condiţionare
ideologică şi s-au comportat exemplar
în funcţiile publice deţinute, ajutând
cultura autentică, fără să ţină cont
de afilierea la un grup politic sau la
altul. Suntem de acord şi cu exemplele
alese, Horia Roman Patapievici şi Ionuţ
Vulpescu sunt îndreptăţiţi să primească
laude pentru deschiderea lor şi pentru
normalitatea lor într-o lume în care
normalitatea, din păcate, e o excepţie,
nu o regulă.
De vacanţă: La Neptun, nostalgia
Cine vine în aceste zile la Casa
scriitorilor de la Neptun va întâlni prea
puţini scriitori. În condiţiile în care
destinatarii principali ai Casei, membrii
USR, nu se mai arată interesaţi ca
altădată de acest loc, evident, pentru
ca micul hotel să supravieţuiască, este
obligatoriu să-şi găsească alt fel de
clienţi. Regretabil, dar aşa stau lucrurile.
Altfel, Casa este foarte primitoare,
graţie eforturilor şi priceperii administratorului
său, binecunoscutul domn
Vasile. Camerele sunt decente, curate,
hrana gustoasă, iar grădina are un
indicibil farmec retro, cu tulburătoarea
vedere spre mare, cu liniştea odihnitoare,
cu atmosfera cehoviană. Aici, negreşit,
cei mai vârstnici vor fi copleşiţi de
nostalgie, căci memoria lor păstrează
vii atâtea umbre faimoase de scriitori
care altădată au însufleţit spaţiul acesta.
Plaja şi mai ales apa (limpede în unele
dimineţi, cum nu ne-a prea obişnuit
Marea Neagră) sunt parcă mai bune
decât în alţi ani. Iar toată staţiunea
este de redescoperit cu surpriză:
potenţialul de vacanţă al zonei rămâne
unul considerabil, păcat că au apărut
prea puţine hoteluri noi de bun-gust
şi păcat, mare păcat că prea multe
hoteluri din cele renumite de odinioară
astăzi stau părăsite, nu funcţionează.
N-ar putea fi obligaţi cei care le-au
dobândit după anul 1990 să le ţină
în exploatare şi să le aducă la gradul
de confort normal, asta chiar cu
ameninţarea extremă că, dacă nu,
şi-ar pierde proprietatea?
Cine cumpără o insulă
pentru artişti?
Se citeşte cu plăcere pagina semnată
de Ioan T. Morar în ORIZONT (nr. 6).
Scriitorul îl evocă pe „artistul cu nume
de pastis” şi, în acelaşi timp, „un mecena
al artelor” – industriaşul Paul Ricard.
Acesta este inventatorul celebrului
pastis, „le vrai pastis de Marseille”,
denumit, după numele său, chiar Ricard.
Paul Ricard, între altele, a finanţat
proiecte, a sprijinit artele, a fost primul
sponsor al Turului Franţei, dar, mai
ales, ce inspirat!, a cumpărat o insulă
sălbatică, Bendor, pe care a transformat-
o într-o insulă a artelor. Exemplul
său ar putea fi urmat cândva şi de
vreun om bogat din România? Greu
de crezut. Respectivul milionar ar trebui
să aibă compoziţia sufletească şi
intelectuală a lui Paul Ricard, care era
şi un artist adevărat. Interesant în
biografia acestui industriaş şi milionar
atipic este faptul că a absolvit Facultatea
de Beaux-Arts şi chiar a fost un pictor
de vocaţie, iar dacă n-a rămas la această
pasiune a sa şi s-a îndreptat spre lumea
afacerilor, este din pricina tatălui său,
el însuşi negustor de vinuri în Marsilia,
care era convins că nu se poate trăi
din pictură. A făcut bine sau rău
tatăl că şi-a determinat fiul s-o
apuce pe alt drum?
