Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Ochiul lui Sorescu de Pavel Şuşară


Relaţia scriitorului cu artele plastice este una străveche şi profundă în cultura noastră, şi nu numai, de multe ori, şi în anumite momente, depinzînd de ea chiar evoluţia fenomenului artistic însuşi. Textele lui Delavrancea şi ale lui Vlahuţă despre Grigorescu, observaţiile lui Vlahuţă despre Brâncuşi, scrierile lui Arghezi despre Luchian sau ale lui Oscar Walter Cizek, Vianu, Blaga, G. Călinescu etc. despre artişti sau despre fenomenul artistic, în general, sunt adevărate puncte de referinţă pentru receptarea şi înţelegerea artei româneşti în cîteva dintre momentele sale esenţiale. Chiar dacă textul scriitorului este mai puţin tehnic decît acela scris de esteticieni şi de criticii de artă profesionişti, el are marele avantaj de a fi mult mai inteligibil şi de a vehicula judecăţi simple şi nuanţate în acelaşi timp, lipsite de acea crispare academică pe care specialistul o afişează ca argument nemijlocit în orice tip de construcţie critică şi istoriografică. Această comunicare (şi comuniune) a scriitorului cu artistul plastic nu este, aşadar, o simplă analiză de serviciu şi nici vreo obligaţie de a aşeza lucrurile într-o ordine anume, ordine pe care o reclamă fenomenul însuşi în goana lui obscură după coerenţă, ci o pildă enormă de solidaritate a limbajelor, oricît de diferite ar părea ele, şi o la fel de mare nevoie de regăsire în experienţa celuilalt. Scriitorul care scrie despre un pictor, un grafician sau un sculptor nu disecă, asemenea unui chirurg, organismul gata constituit pentru a-i deconspira alcătuirea, a-i evalua pulsul şi a-i judeca metabolismul, ci se contopeşte subtil cu universul acestora, verificîndu-şi, în complementaritate, propriile reprezentări şi aspiraţii. De multe ori, scriitorul care priveşte consecvent în lumea imaginii plastice este el însuşi un pictor nemărturisit sau, în tot atîtea cazuri, el transferă artistului plastic idei specifice imaginarului său şi îmbogăţeşte imaginea cu un substrat epic imprevizibil şi fascinant.

Dacă scriitorii pe care i-am amintit deja, alături de încă mulţi alţii mai puţin spectaculoşi, acoperă intervalul dintre sfîrşitul sec. XIX şi primele decenii de după cel de-al doilea război, în stricta noastră contemporaneitate Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai atenţi şi mai profunzi observatori ai fenomenului artistic. Dotat el însuşi cu o reală îndemînare pentru desen, exersîndu-se constant şi în pictură, de altfel a şi deschis cîteva expoziţii personale, posesor al unei inteligenţe şi al unei capacităţi de intuiţie cu totul neobişnuite, Marin Sorescu nu a ratat nici un prilej de a-şi mărturisi admiraţia pentru artele plastice şi pentru artişti deopotrivă. Ba chiar solidaritatea lui cu acest domeniu a fost atît de puternică încît, atunci cînd i s-a cerut să semneze hotărîrea pentru demolarea Coloanei... lui Brâncuşi de la Târgu Jiu, pentru ca istoricul de artă amator Radu Varia să-şi ducă pînă la capăt fantasma de restaurator, el a preferat să-şi dea demisia sau, mai exact, să fie demis, din funcţia de ministru al Culturii, decît să condamne la distrugere unul dintre puţinele repere artistice cu valoare universală din spaţiul nostru cultural. Cel care l-a înlocuit atunci pe Marin Sorescu şi a semnat acea decizie odioasă nu a fost nici poet şi nici altceva la fel de îndepărtat de problemele artelor plastice şi, implicit, ale monumentelor, ci chiar un om de specialitate, pictor de felul lui, fost preşedinte al UAP, fost director al Muzeului Naţional de Artă, adică nimeni altul decît Viorel Mărginean. Într-o asemenea situaţie limită, în care, împotriva naturii, decizia politică se substituia flagrant rigorii profesionale, Marin Sorescu, cel incriminat intens că a cedat tentaţiilor puterii şi s-a supus impardonabil jocurilor istoriei mici, a găsit resurse proaspete să-şi înfrîngă orice măruntă vanitate şi să nu-şi lege numele şi autoritatea de cea mai arbitrară dintre deciziile de după 1990. Dar legătura profundă cu artele plastice a lui Marin Sorescu nu stă în acest episod trist al politicii noastre culturale de tranziţie. Încă din prima sa tinereţe, adică înainte de a împlini treizeci de ani, el scrie un număr semnificativ de texte, un fel de microeseuri, aşa cum le numeşte el însuşi, parţial experienţe fugare din expoziţii, parţial observaţii de lectură, parţial mici note de călătorie, în care se apleacă riguros şi cu o acribie mult mai mare decît ar da de înţeles tonul său paradoxal şi jucăuş, asupra unora dintre cele mai importante personalităţi artistice de la noi şi de aiurea şi asupra unor probleme extrem de complicate al istoriei artei universale. În pofida dimensiunilor reduse ale acestor texte şi în ciuda unui stil apodictic, a cărui miză este demonstraţia subînţeleasă, îngropată în formulare şi nu dezvoltată prin raţionamente, observaţiile poetului sunt strălucite de cele mai multe ori şi, cîteodată, chiar fundamentale. Cu o cultură plastică subtilă şi bine asimilată, mult peste cea medie, şi cu o capacitate de intuiţie şi de formulare unică, Marin Sorescu surprinde cîteva trăsături esenţiale în opera şi în structura psihologică a unor artişti greu de citit în profunzime şi pentru oameni de specialitate cu multă experienţă. Despre percepţia falsă a lui Brâncuşi, de pildă, în extrem de puţine cuvinte, Sorescu spune următoarele: ,, Victimă a folcloriştilor şi a literaţilor! La intrarea în opera lui Brâncuşi ar trebui o răzătoare, să te ştergi pe picioare de toate legendele pe care le-ai auzit despre el”, pentru ca, doar cîteva fraze mai încolo, să identifice impecabil Rugăciunea brâncuşiană din cimitirul buzoian exact ceea ce este de fapt în ordine formală, psihologică şi filosofică, adică o adevărată placă turnantă în creaţia marelui sculptor, un punct final şi, simultan, unul generativ: ,,Apoi Rugăciunea s-a mai ghemuit, s-a făcut broască ţestoasă, focă. Apoi şi-a dezdoit genunchii – pasăre măiastră, pînă s-a scurs prin vîrful stîlpului de pridvor...”. Pe Ion Ţuculescu, oarecum în aceeaşi manieră, îl defineşte matematic în două propoziţii memorabile: ,,Autoportretul cu ochiul scos al lui Ţuculescu aminteşte de Van Gogh cu urechea tăiată, care-l fascinase pe vremuri, şi de mîna imensă a lui Parmigianino, din oglinda sa blestemată – deci o înclinaţie spre obsesie şi disperare”. Iar puţin mai încolo, demontînd stereotipul etnografismului: ,,Ştergarele, căpătîiele, scoarţele, ceramica şi ornamentaţia în lemn, lucrăturile populare, dîndu-i un caracter oarecum livresc inspiraţiei sale, rămîn, de fapt, mult în urmă.” Şi, finalmente, aşezarea definitivă a lui Ţuculescu într-un spaţiu fizic şi simbolic ireductibil: ,,Oscilaţia între ştiinţă şi artă mi se pare iarăşi un semn al căutărilor absolute. Un joc pe lagerele balanţei. Studiile lui: Protozoarele apelor subterane, Specii noi de infuzoare în Marea Neagră şi bazinele sărate para-marine, Lacul Techirghiol şi geneza nămolului – deci tot elemente de la fundul vieţii, mîlul primordial. E o căutare de pastă?” Evident, răspunsul nu este decît o simplă formalitate. Urmărindu-l, apoi, pe Marin Sorescu prin muzee, prin biserici, prin atelierele artiştilor, faţă în faţă cu Michelangelo, prin cele trei Pieta, cu Henry Moore, cu arta magică africană, cu arhitectura şi cu oraşul, în ansamblul său, participi, pe nesimţite, la un spectacol unic în care efortul culturii şi bucuria ingenuă trăiesc în cea mai surprinzătoare şi mai legitimă armonie. Acea armonie pe care poetul însuşi o simte nemijlocit în Ravena, în faţa mozaicurilor bizantine care îi prilejuiesc iarăşi una dintre cele mai subtile observaţii, anume aceea că vitraliul şi mozaicul sunt mai mult decît două expresii artistice, sunt două atitudini spirituale şi două modalităţi de a citi şi de a înţelege lumea: ,,Căci bisericile gotice, scrie el, sunt ca nişte prăpăstii inverse, suspendate, şi tu stai pe fundul lor ca o aluviune adusă de curent. Iar ochii îmi fugeau întotdeauna la vitralii. Dar aici îmi dau seama că iubesc mai mult vitraliile sparte ale mozaicurilor bizantine. În catedralele gotice vitraliile sunt reci, cu toată luminozitatea lor. Aici, mozaicurile cîntă. Un cor de o armonie desăvîrşită.” Şi pentru a rămîne tot în Italia, şi tot sub imperiul luminii, iată-l pe Sorescu ,,Pe jos, pe drum de ţară, spre mormîntul lui Cimabue. Inscripţia de care vorbeşte Vasari e tot acolo, pe piatra rece, tălmăcind uimitor de concret inefabilul atîtor genii ale Italiei.

Crezut-a Cimabue că stăpîneşte a picturii fortăreaţă; o stăpînea pe cînd trăia; acum stăpîneşte doar stelele cerului. Stelele cerului erau, în seara aceea, mai numeroase decît oricînd. M-am uitat. Inscripăţia nu minţea: Cimabue stăpînea peste ele.” Şi nici Sorescu nu minţea: ochiul lui cultivat şi ingenuu este o mărturie de neclintit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara