Când duiosul voievod, cu oarecari variaţii de temperament, Vlad Ţepeş - vezi corul istoricilor de profesie patrioţi - armoniza cerinţele simţurilor răsfăţându-şi cu izul sângelui spumos mirosul, iar auzul cu urletele celor tocmai traşi în ţeapă la cerdac, imaginea sugerează că, procedând astfel impunea respectul rangului într-un moment de lapsus instituţional, în paralel cu asanarea unor moravuri prea încarnate spre a fi modificate prin simplul instrument al persuasiunii.
Alcătuirea unui parchet general anume însărcinat cu eradicarea corupţiei de la 100.000 de ţechini în sus nefiind la mintea vremii, nici modalitatea de a privi galeş/autoritar în ochii fiecărui privitor de trei-patru ori pe zi - avea să mai treacă un potop de ani până la născocirea televizorului şi a permanentei sale tachinări de către premier -, domnitorul muntean se mulţumea a-şi făuri o dublă imagine, între sublim şi odios, între înger al dreptăţii şi... vampir! Între a fi iubit sau temut, el a întâmpinat opţiunea lui Machiavelli. Dacă se înşela sau nu pe sine, nu ştim.
Nu a fost cazul altora. Când, în caleaşca de staţii lungi, ţarina Ecaterina (cea Mare!) gonea furtunos prin ceea ce, cu ifose, numea Taurida, descurcăreţul Potiomkin îi arăta sate şi orăşele, viu colorate şi pestriţ populate de toate seminţiile imperiului, al căror unic cusur era că toate casele de-a lungul şoselei - altele nu erau - aveau un singur perete. Folosind aceeaşi droaşcă, împăratul Iosif al II-lea, poftit să participe la punerea pietrei fundamentale a unei catedrale - a mântuirii? -, nota că împărăteasa pusese prima cărămidă, iar el pe cea din urmă.
De imagine era obsedat şi fanariotul cu sania trasă de cerbi, vara, peste hârtoape acoperite cu zahăr - tos! Şi la fel groful ce poruncise a i se lipi, cu clei moale, diamante pe cizme, spre a se desprinde, în zăduful balului, ca netrebnice gunoaie. Tributar superbiei, nefericitul suveran Ludovic al XVI-lea, singurul Bourbon cinstit, cum s-a spus, urma sfatul unui pişicher, bancher într-un timp, de a ascunde falimentul prin organizarea de fastuoase petreceri şi aruncarea de bani pe fereastră. Falsa imagine n-a păcălit pe nimeni. Dimpotrivă, bănuit a tăinui averi uriaşe, Altân-bey - prinţul aurului - Constantin Brâncoveanu, şi-a pierdut capul pentru că ceea ce se credea despre dânsul era adevărat. Atât de capricios operează imaginea, de la un pol la altul!
Chiar figuri ale unei singure direcţii - cel Bun, cel Rău, cel Mare, cel Groaznic dispun de un regim de ambiguitate, după unghiul în care ne situăm în faţa oglinzii istoriei. Petru cel Mare mai era şi crud, Ivan cel Groaznic a unificat Rusia ş.a.m.d. Într-o împrejurare, Napoleon Bonaparte a făcut o criză de furie cu teribile imprecaţii, când a citit într-un ziar - cu toatele erau ale Puterii - laude la adresa blândeţii sale: optase pentru imaginea războinicului vindicativ.
Cel mai de timpuriu au înţeles importanţa imaginii despoţii Orientului, magicieni ai protocoalelor, demoni ai regiei, dispensatori de fast şi de fantastice onoruri, fii ai soarelui, infailibili, norocul sau pierzania fiecărui muritor de pe întinsele ţinuturi. De la ei s-au inspirat comunismele de nuanţă instaurată, cu magnificele lor parade şi exhibiţii de flamuri, de tăblii purtând un singur chip. În acele largi spaţii minuţios pregătite pentru delirul la ordin a admirat ca-n vis Ceauşescu arta de a acoperi cu cântece, jonglerii, marşuri şi urale, imaginea realităţii. Poate că nu s-a crezut zeu, ci numai prea mare pentru o ţară aşa de mică, dar atunci a început construirea acelor vaste clădiri, mai late decât Cnossosul şi Coloseul roman, printre care o Bibliotecă Naţională în ale cărei caturi încap larg cele şaptezeci şi şapte de ministere ale Apocalipsei. Atâta doar că numerele scamatorului, costisitoare la culme şi cu repertoriu sec, îmbătrâniseră odată cu el, peste imagine se aşternuse colbul, ca şi pe imensele şantiere cu circuri ale foamei. O simplă suflare a şters praful, cu imagine cu tot. (Mulţi o numesc Revoluţie, i se poate spune şi aşa).
Dacă, prin urmare, imaginea suferă de efemeritate, de precaritate adesea, iar regizorul trebuie să schimbe frecvent concepţia spectacolului, nu mai puţin timpii unei imagini diferă, după intensitatea duratei, postulată de Bergson. Un sfert de veac a rezistat imaginea lui Ceauşescu, de-a lungul căruia nu doar el a albit, patru decenii şi mai bine a durat comunismul, cu puseuri de extremă intensitate şi perioade de adormire, ca bilanţ a ticăloşit o lume şi un ambient. Scuză, oare, pentru ce a urmat?
Despre imaginea României în ultimul deceniu al veacului ce trecu, propulsându-ne într-un nou mileniu, ne lipseşte darul descripţiei, vâna unui Dante, râca unui Jonathan Swift, verbul lui Arghezi, dar, ca supravieţuitori - căci, atenţie, numărul celor care au pierit altfel decât prin glonţ este cu mult mai mare decât s-ar bănui - constatăm numai discrepanţa dintre ceea ce expunea multicolorul album al eternei şi fascinantei de muls Românii şi ceea ce ochiul străinului cam pretutindeni vedea: peticele murdare ale mizeriei. Dacă vom afirma că mai bine de un deceniu diriguitorii s-au ocupat cu ceea ce le impunea imanenţa urgenţei, propria-le îmbogăţire, atunci recunoaştem spontan şi herculeanele lor eforturi de a-şi înmulţi casele, fermele, eleşteiele, pachetele de acţiuni, de a apuca din văzduh miile de miliarde de lei volante - reuşită pe toată linia, mai de invidiat cum nu se poate.
Că, între timp, natalitatea unui popor, reputat prin prolificitate, a scăzut sub indicele mortalităţii, înregistrând o pierdere de un milion de oameni, că populaţia unei ţări a îmbătrânit, ca în poveştile de groază în care tinerelului vlăstar într-o clipă îi creşte un bărboi până la pământ, că din puţinii copii la vârsta şcolarizării încă şi mai puţini calcă pragul şcolii, toate acestea se rezumă în constatarea statistică a unui trai cu 40% scăzut faţă de anul 1989, an de criză răsturnătoare de regim. Victimelor situaţiei le stau la îndemână două reacţii, cu ţinte diferite: a da vina pe specificul absolut stresant al tranziţiei, ca fenomen de soiul cataclismelor, sau a-şi îndrepta degetul acuzator către administratorii crizei. Pare-se că, fie şi visceral, aceasta este reacţia insului unanim.
Mai sărac decât înainte, mai ameninţat în privinţa zilei de mâine, de la care aşteaptă primejdii, românul unanim de astăzi refuză imaginea care i se propune, a unei guvernări ce-l are în vedere în primul rând; în consecinţă, toarnă peste ea vitriolul unui singur cuvânt: corupţie!
La oricare infecţie, dincolo de lucrarea medicamentului contează reacţia organismului. Când aceasta este leneşă, îndoielnică, şovăitoare, soarta pacientului este în mare pericol - medicii o ştiu. Dacă, în anul de graţie 2002, prag al admiterii României în NATO, Puterea ar fi răspuns cu întreaga energie acuzaţiei, aplicând tratamentul dur, singurul eficient, al amputării, cangrena ar fi putut fi evitată. Înfiinţarea unui parchet special urmând a-i judicia pe cei ce jefuiesc comunitatea cu mai mult de 100.000 de euro, cuvântul de ordine ca, în sânul partidului ce guvernează de unul singur, rufele să fie spălate în familie, închiderea unui dosar ce încă nu fusese deschis, au în vedere ceea ce interesează esenţial Puterea: obsesiva imagine.
Dacă eradicarea unui viciu vechi, ajuns în stadiul în care înrobeşte subiectul, cere extrema intervenţie pentru zilele ce urmează se preferă pudrarea şi injectarea bolnavului cu întăritoare, spre a zâmbi vizitatorilor. Pentru o mai certă reuşită, acestuia i se va servi dulceaţă, întocmai cum şcolarii duşi cu dubiţe ARO la clase vor căpăta un corn şi un pahar de lapte, pensionarii, un covrig cu sare şi o halbă de bere, salariaţii bugetari un spor de 3,8%, şomerii o mie de metri pătraţi de pământ cultivabil. Aşijderi, nene Iancule, fiecărui ins în dificultate cu plăţile i se va interzice, precum mai an Sidex-ului, să-şi achite facturile - până când se va găsi şi pentru el un cumpărător din străinătate - maharajah de preferinţă. Resursele se vor procura, fireşte, după reţeta lui Conu' Leonida.
Şi nu numai atât: baronilor organizaţiilor judeţene nu li se va mai spune astfel. Propunem: binefăcătorii, iubiţii părinţi de judeţe. Ce naiba: baroni, într-o republică! Ei îşi vor declara, dimpreună cu toţi miniştrii, deputaţii, senatorii, înalţii demnitari în fine, averile celui mai tăcut dintre duhovnici. Pentru excese, vor fi certaţi, în cerc închis, ca să nu mai calce cu stângul. Cum, însă, vieţuim în-tr-un regim de stânga, lucrul nu va produce consternare, poate nici chiar mirare: averile lor sunt de dreapta şi asta creează un echilibru, primeşte noi alianţe electorale, în pregătire. Imaginea va fi, prin urmare, salvată. Iar dacă nu va fi aşa, atunci, ce are să se întâmple?
