Metalul cel mai nobil, aurul, e preţuit îndeosebi, printre alte proprietăţi, pentru aceea că nu se alterează, rămâne curat, adică „inert faţă de aer şi apă”, potrivit explicaţiei din MDE, şi tot aşa a rămas, curat, neschimbat, şi sub aspect fonetic. Cuvântul provine, cum ştim, din latinescul aurum,i.
În afară de cuvântul aur, mai avem două cuvinte moştenite care-şi trag obârşia, direct sau indirect, din preţiosul metal: unul în registru moral, obrazul, provenit din aurum obrizum = aur curat, iar celălalt în ordine materială, nurii, pe care îi putem deriva din inaures,ium pl. = cercei de aur, ştiinduse cât de folosit era aurul la confecţionarea podoabelor, date fiind, în afară de preţ, maleabilitatea şi ductilitatea lui.
Începem cu obrizum, oprindu-ne la câteva exemple din Vulgata. În Cartea lui Iov 28,151 cuvântului latin îi corespunde expresia bulgăre de aur, prin care cred că putem înţelege aurul masiv, aurul curat obţinut direct din filon. Dar nu provenienţa ne interesează, de altfel, ci calitatea, indiferent de procedeele de obţinere. În contextul nostru, avem de a face cu calitatea morală. Cap. 28 din Iov se intitulează Izvorul înţelepciunii, şi accentul final cade pe superioritaea virtuţilor (înţelepciunea şi priceperea = sapientia şi intelligentia) asupra bogăţiilor materiale ale lumii, cum ni se spune răspicat în ultimul verset, în chip de concluzie: „După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea”.
În versetele anterioare (15-17) se insistase asupra faptului că nici cele mai de preţ podoabe ale pământului, printre care e pomenit de mai multe ori aurul: „bulgări de aur” şi „aurul cel mai curat”, nu pot sta mai presus de înţelepciune: „Mintea cea mai înaltă nu poate fi schimbată cu bulgări de aur şi argintul nu-l cântăreşti ca s-o plăteşti. Ea nu poate să fie preţuită nici cu aurul Ofirului, nici cu preţioasa cornalină, nici cu pietrele de safir! Cu ea alături nu pot să stea nici aurul, nici cristalul, şi cu un vas din aurul cel mai curat nu se poate schimba ea” = non dabitur aurum obrizum pro ea.
Cuvântul în discuţie aici revine în cap. 31: et obrizo dixi, adică, în versiunea română, cu o întrebare retorică: „Mi-am pus eu încrederea în aur sau am zis aurului lămurit: Tu eşti nădejdea mea?” (31,24).
E vrednic de reţinut pasajul et obrizo dixi fiindcă a lăsat urme în expresia a zice cuiva (un lucru) de la obraz, care înseamnă, cum ştim, a-i spune cuiva un lucru fără înconjur, direct, fără menajamente, ceea ce pare să reconsituie fidel atmosfera cărţii, păstrând atitudinea cutezătoare, lipsită de retincenţe, a lui Iov, care se apără cu îndrăzneală, dând dovadă de cinste desăvârşită şi francheţe totală faţă de Dumnezeu, calităţi preţuite de acesta ca atare.
Putem trece acum la un alt pasaj biblic, în care obrazul nostru, vreau să spun cuvântul, reverberează intens şi fidel, proliferând în sumedenia de accepţii convergente din numeroasele şi des folositele expresii în care intră şi pe care nu mai e nevoie să le explicăm: să-ţi fie în obraz, a fi fără obraz, a scăpa cu obraz curat, a prosti pe cineva de la obraz, a-şi scoate obrazul în lume, a da obraz, a nu mai avea obraz etc. Pasajul acesta, al doilea,extrem de concludent, poate fi găsit în Cartea lui Daniel: „Şi mi-am ridicat ochii mei şi iată un om îmbrăcat în veşminte de in, iar coapsele lui încinse cu aur curat şi de preţ” = et levavi oculus meos et vidi, et ecce vir unus vestitus lineis, et renes eius accinti auro obrizo (Daniel 10,5). Iar în versetul următor obrazul (din aurum obrizum) e asociat cu strălucirea, cu ecou probabil în expresia românească „a-i străluci cuiva obrazul de bucurie sau de fericire”, asociere îndreptăţită de faptul că vedenia aceasta, la fel cu celelalte din cap. 10, care-i sunt date lui Daniel, are un sens ascendent, inducându-i o gândire pozitivă, cum se spune astăzi.
Îngerul din vedenia despre care vorbim acum, cel care avea coapsele încinse cu aur curat şi de preţ, e descris în continuare în următorii termeni, care converg spre noţiunea de strălucire: „Trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită şi sunetul cuvintelor ca vuietul unei mulţimi” (10,6).
Cuvântul e folosit astăzi, cum ştiu, cu precădere în sens figurat. Mai mult decât faţă (figură), însemnează valoarea morală a unei persoane, cinstea, reputaţia, demnitatea: „Nu-mi apăr bătrâneţea şi zilele amărâte, ci obrazul şi cinstea” (Delavrancea).
În limba veche însemna şi pildă, model de urmat.
Familia cuvântului e relativ bogată obraznic, obrăznici, obrăznicătură, obrăznicie.
Pentru a lămuri sensurile contradictorii ale adjectivului (uneori substantivat) obraznic, ne putem întoarce la pasajul din Cartea lui Iov, în care înţelepciunea e aşezată mai presus de toate bogăţiile lumii, printre care la loc de cinste e „aurul cel curat şi de preţ”, „bulgării de aur” (aurum obrizum) invocaţi de Iov ca termen de comparaţie ce nu rezistă la dreapta cumpănire. Am găsi astfel o explicaţie pentru cele două sensuri contrare ale cuvântului, după cum se rezolvă dilema, fie alegând avuţia materială a bogatului fără obraz, fie optând pentru comoara cealaltă: avuţia săracului cu obraz, altfel spus cu cinste şi ruşine, cu sfială şi smerenie. Acesta ar putea fi suportul pe baza căruia s-a ajuns la disjungerea de mai târziu: pe de o parte, obraznicul e omul timid, sfios, ruşinos, accepţie înregistrată de DA în fostele judeţe Mehedinţi şi Ialomiţa: „Ia, naşă, nu fi obraznică! Ia şi mănâncă”; pe de altă parte, însă, obraznicul este, de cele mai multe ori, tocmai invers, adică, insul lipsit de respect, de ruşine, chiar neruşinat şi insolent, cu toate că e conştient de faptul că are de înfruntat dezaprobarea celorlalţi, ba chiar asumându-şi riscurile ce decurg din această postură. De aceea se spune că obraznicul mănâncă praznicul, dar rămâne fără obraz, iar făţarnicul, într-o cugetare a lui Iorga, e definit ca omul cu două feţe şi fără niciun obraz.