A devenit un truism să se spună că epoca lui Carol I reprezintă actul de naştere al României moderne. Totul s-a schimbat radical după 1866: aspectul oraşelor, instituţiile, mentalităţile oamenilor. Sub Carol I, românii şi-au asumat, explicit, un destin european şi au pornit în marşul forţat al dezvoltării. Nici subtila teorie a formelor fără fond, nici ironiile şi caricaturile din presa conservatoare a vremii nu au putut frâna drumul către progres. Una după alta au apărut instituţiile fundamentale ale unui stat modern (Universitatea din Bucureşti, Academia Română, Banca Naţională etc), şi construcţiile monumentale devenite astăzi blazoane ale patrimoniului naţional: Palatul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, Ateneul Român, clădirea Cercului Militar Naţional, Palatul de Justiţie, Portul Constanţa, clădirea Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Domeniilor, Podul de la Cernavodă, Palatul Băncii Naţionale, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (actuala Primărie a municipiului Bucureşti), Palatul Bursei şi Camerei de Comerţ (sediul de azi al Bibliotecii Naţionale) ş.a.m.d. Clădirile reprezentative construite în vremea primului rege al românilor atrag atenţia prin monumentalitatea lor şi stilul neoclasic, de inspiraţie franceză în care au fost înălţate. O binevenită şi mereu necesară trecere în revistă a acestor ctitorii fundamentale pentru identitatea arhitectonică a Bucureştiului (în primul rând), dar şi a vechii Românii (oraşele din Banat şi Transilvania au alte caracteristici arhitectonice), este prilejuită de apariţia minunatului album semnat de Nicolae Şt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare şi medalii comemorative, tipărit de Editura Cadmos şi Asociaţia Kultura.
Un imobil la fel de impozant, înălţat în primii ani ai secolului XX, despre care se vorbeşte mai puţin atunci când sunt evocate marile ctitorii ale epocii lui Carol I, este Palatul Camerei Deputaţilor (Palatul Patriarhiei de astăzi). Poate pentru că, spre deosebire de Ateneu, Palatul CEC, Cercul Militar şi celelalte, Palatul Camerei Deputaţilor nu este situat pe unul dintre marile bulevarde, nu sare în ochi turistului ieşit la o plimbare prin centrul Capitalei. Ceea ce nu îi ştirbeşte însă nimic din valoarea artistică. Odiseea înălţării acestei bijuterii arhitectonice este reconstituită în noul album semnat de Nicolae Şt. Noica şi îngrjit, la fel ca precedentul, de Stelian }urlea (au mai contribuit cu texte Peter Derer şi Cristina }urlea), Palatul Patriarhiei. Personalităţi şi semnificaţii din istoria construcţiei sale.
Miracolul arhitectonic de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX prinde contur datorită atenţiei autorităţilor de a asigura cadrul legal şi de a încuraja spiritul concurenţial apte să impună proiectele cele mai valoroase fără cheltuieli inutile din banul public. Una dintre primele legi înaintate Parlamentului de Regele Carol I a fost cea prin care guvernul ,era autorizat să construiască edificii publice în Capitală". Dar aceste construcţii nu erau făcute oricum. Proiectele erau analizate de jurii internaţionale din care făceau parte specialişti de reputaţie mondială. Astfel, din juriul care a selectat proiectul de construcţie a Palatului Camerei Deputaţilor au făcut parte Edmond de Joly, arhitectul Camerei Deputaţilor a Republicii Franceze şi consilierul imperial Paul Wallot, autorul sediului pentru Reichstag din Berlin. Chiar şi în condiţiile prezenţei în juriu a unor specialişti de certă reputaţie internaţională, ideea de concurs prezenta multe vulnerabilităţi. Un Memoriu asupra modului de procedare pentru întocmirea proiectelor şi executarea lucrărilor palatului parlamentului, editat de comisia parlamentară de organizare a lucrărilor pregătitoare pentru realizarea clădirii, punctează nişte elemente care ar trebui să dea de gândit şi celor care se ocupă astăzi de diverse concursuri. Citează Nicolae Şt. Noica din document: ,După toate ştiinţele ce avem, concursurile nu au dat rezultate bune mai în nicio ţară, şi mai puţin la noi, din mai multe cauze: Mai întâi, oricare ar fi avantajele ce s-ar propune, cam cu greu arhitecţii mari se vor decide să se prezinte la concurs şi să rişte o învingere faţă de concurenţii de toată mâna, reputaţia şi poziţia lor nepermiţându-le a o face. Afară de aceasta, proiectele ce se obţin prin concurs, nefiind definitive, şi guvernul rezervându-şi dreptul a executa lucrările prin oamenii săi, proiectul cel mai bun va trebui completat şi transformat. Dar chiar dacă am fi dispuşi să dăm diriguirea lucrărilor celui ce va avea cel mai bun proiect - fie chiar străin - care om, arhitect mare, îşi va părăsi ţara şi lucrările să vină la noi pentru o plată destul de modestă?" Dilemele Comisiei dovedesc buna-credinţă a membrilor ei, dorinţa lor sinceră de a găsi soluţia cea mai bună. Doar o gândire de acest tip a putut produce schimbarea la faţă a Bucureştiului, transformarea în doar câteva decenii a oraşului prăfuit şi insalubru într-o capitală cu reale veleităţi europene.
Din cele opt proiecte prezentate în concursul organizat în anul 1890, învingător a fost cel cu motto-ul România aparţinându-i arhitectului român Dimitrie Maimarolu. Cu acribie şi pasiune Nicolae Şt. Noica descrie cu lux de amănunte epopeea construirii impozantului edificiu, începută abia în anul 1906, inclusiv detaliile pur tehnice ale proiectului, precum compoziţia diverselor tipuri de materiale utilizate.
Dincolo de povestea construirii Palatului Patriarhiei, albumul lui Nicolae Şt. Noica face într-un fel dreptate memoriei unor oameni cunoscuţi astăzi doar la nivelul breslei lor. Chiar dacă, în drumurile noastre, admirăm zilnic edificii precum Palatul Patriarhiei, Cercul Militar Naţional, Biserica Armenească, Biserica Sf. Silvestru sau Casa Şomănescu, puţină lume fără studii şi preocupări în domeniul arhitecturii ştie că ele au fost construite după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Sau că inginerul George Constantinescu, promotor al introducerii betonului armat în construcţii (autor, la 27 de ani, al Arenelor Romane şi al podului de beton armat din Parcul Carol; tehnica sa a contribuit decisiv la durabilitatea unor clădiri precum Palatul Ministerului Lucărilor Publice, Palatul Patriarhiei, Palatul Bursei, Moscheea şi Cazinoul din Constanţa) a apărut într-o fotografie publicată de publicaţia ,The Grafic", care celebra liderii progresului ştiinţific mondial, în perioada 1900-1925. Alături de inginerul român în fotografie mai apar chipurile lui Einstein, Graham Bell, Edison, Marconi, Marie Curie. Cine, din afara lumii arhitecţilor, mai ştie astăzi ceva despre Robert Effingham Grant (printre altele a condus lucrările de construcţie la Palatul Ministrului Agriculturii şi Domeniilor şi Teatrul Naţional din Iaşi) sau Ştefan Burcuş, al doilea antreprenor al lucrărilor la Palatul Camerei Deputaţilor, autor al proiectului câştigător pentru Palatul Bursei şi Camerei de Comerţ (actualul sediu al Bibliotecii Naţionale). Combinaţie de oameni de ştiinţă şi artişti, toţi aceştia şi alţii ca ei au dat chipul României moderne. Numele lor ar trebui să fie pentru generaţiile de azi cel puţin la fel de cunoscute ca cele ale faimoşilor lor contemporani: Eminescu, I.L. Caragiale, I.C. Brătianu, Titu Maiorescu. Operele lor au durat peste timp şi au învins vicisitudinile istoriei, fie că ele s-au numit războaiele secolului XX sau iresponsabilitatea distructivă a regimului comunist. Dacă în urmă cu mai bine de un secol, când au fost construite, splendidele edificii stârneau uimirea prin dimensiuni şi simbolizau spiritul de avangardă, astăzi ele sunt pilonii de susţinere şi blazoanele de onorabilitate ale civilizaţiei româneşti.
Răsfoind splendidele albume ale lui Nicolae Şt. Noica nu se poate să nu iubeşti Bucureştiul şi să nu îţi simţi inima plină de recunoştinţă pentru oamenii care l-au înzestrat cu atâtea minuni arhitectonice. Din păcate, de câteva decenii, capitala este supusă unui continuu atentat urbanistic. Ceea ce a început Ceauşescu desăvârşesc îmbogăţiţii tranziţiei cu sprijinul nemijlocit al unor funcţionari incompetenţi şi/sau corupţi. De aceea efortul, deloc de neglijat, al Editurii Cadmos şi al Asociaţiei Kultura de a edita aceste albume în condiţii grafice cu adevărat excepţionale trebuie privit şi ca un disperat strigăt de ajutor. Poate ultimul!
