Prea tîrziu?



A fost nevoie ca Apusul să-şi simtă ameninţată securitatea pentru a redescoperi lumea arabă şi islamul? A fost nevoie ca arabii să aibă sentimentul că zilnic mass-media occidentală difuzează o imagine deformată a identităţii şi lumii lor pentru ca ei să facă efortul de a se prezenta împreună la Frankfurt pe Main? - se întreba, desigur retoric, Naghib Mahfuz, scriitorul egiptean laureat al Nobelului pentru Literatură - 1988, în mesajul său transmis la începutul ediţiei din această toamnă a Salonului Internaţional de Carte. Şi nu cumva ocazia oferită vecinilor noştri din Orientul Apropiat şi Mijlociu de a se înfăţişa în altă lumină decît cea în care-i plasează reflectoarele actualităţii politice şi graba de a generaliza un extrem de complex şi complicat conglomerat de probleme şi de teme conflictuale este tardivă faţă de grozăvia celor deja cele întîmplate?



Ziua de 15 mai 1971 era o zi obişnuită la New York. în exilul său parizian, Ali Ahmad Esber, cel mai cunoscut poet arab contemporan acreditat literar sub pseudonimul Adonis, îşi încheia poemul intitulat O groapă pentru New York: descrierea unei gigantice explozii în inima Manhattanului, a distrugerii oraşului de către "oameni care nu cunosc altă istorie decît cea a focului" şi care "pregătesc cel de-al treilea război mondial". Poemul luI Adonis, tradus în germană în volumul ce-i poartă titlul, apărut la Editura Amman şi lansat în zilele Salonului Internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main, nu se rezumă la evocarea devastatorului atentat sau la un periplu imaginar şi real în acelaşi timp între Harlem şi Lincoln Center. Autorul poemului O groapă pentru New York întrevede lumea din care el însuşi provine, istoria arabă, sub înfăţişarea unei "mîrţoage care pusă la jug îşi ară brazda".

Între timp - harta lumii s-a schimbat, incendiul a luat proporţii universale, Orientul şi Occidentul sunt o singură groapă în care se află cenuşa amîndurora. Anvergura apocaliptică a versurilor scrise cu peste trei decenii în urmă de Adonis are o vibraţie profetică, ea trimite cititorul de azi cu gîndul la fatidicul 11 septembrie 2001. Dacă o bună parte din poemele lui Adonis ar fi fost citite la vremea lor de cine ar fi trebuit, poate că azi lumea ar fi fost mai bună, mai paşnică - se amăgesc cu gîndul unii idealişti incorijibili, sugerîndu-le post festum americanilor să fi aruncat cărţi şi nu bombe deasupra Irakului. Iar "dacă cine citeşte cărţi nu trage cu puşca", - cum opinia un comentator, referindu-se la prezenţa lumii arabe ca invitată de onoare a acestei ediţii - de adăugat ar mai fi şi că cine citeşte şi răstălmăceşte mereu una şi aceeaşi carte nu numai că va trage cu puşca, dar va face să explodeze şi bombe...

Dar nimeni nu e profet în ţara lui, iar scriitorii hărăziţi cu darul premoniţiei împărtăşesc cel mai adesea soarta Cassandrei. Cele mai la îndemînă exemple le-au oferit în labirintul din acest an la Frankfurt cazurile lui Günter Grass şi al Efriedei Jelinek, citaţi şi răscitaţi (sperăm că şi citiţi), cărora premiile Nobel pentru Literatură le-ar fi fost atribuite prea tîrziu sau chiar... pe nedrept. Cu alte cuvinte, mesajul unor autori s-ar face auzit şi înţeles abia atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Aşa să fie?

Peter Esterhazy - laureatul din acest an al Premiului Păcii atribuit de Asociaţia Librarilor Germani - în discursul rostit în incinta istoricei Paulskirche din Frankfurt emitea cîteva opinii memorabile. El evalua cu scepticism "starea lumii" unde în fiecare secundă "undeva pe glob este război", saluta invitarea ţărilor arabe la Frankfurt, dar avertiza în acelaşi timp asupra riscului de a ne pune prea mari speranţe în forţa literaturii de a schimba lumea. Experienţa dictaturii l-a făcut pe Esterhazy să fie extrem de sensibil la orice tentativă a puterii de a instrumentaliza literatura. Tentativă care s-ar fi manifestat deja din plin tocmai în cadrul prezenţei arabe, de vreme ce majoritatea scriitorilor de prestigiu trăiesc în exil, scriu în alte limbi decît araba, iar alţii sunt arestaţi, persecutaţi, operele le sunt puse la index la ei acasă.



Mai bine mai tîrziu decît niciodată

Tocmai puţinătatea contactelor existente între cele două culturi şi civilizaţii la ora actuală a legitimat iniţiativa organizatorilor, deşi apropierile n-au fost pe măsura aşteptărilor. Din cele peste 125 de mii de titluri de beletristică dintre care 40% traduceri, care împînzesc piaţa germană de carte, doar 0,3% provin din spaţiul arab. Acum 24 de state arabe au expus la Frankfurt 2.500 de titluri de carte şi o adevărată campanie de traduceri a fost iniţiată din timp. Scopul ei - să spulbere dezinteresul general al occidentalilor faţă de literatura Orientului şi să anuleze binomul identitate arabă-islam precum şi o parte din conotaţiile negative şi prejudecăţile care-l încarcă.

Din Europa au sosit autori de talia unui Tahar Ben Jalloun, Assia Djebar, Rafik Schami deja bine cunoscuţi aici în Apus, dar şi numeroşi "anonimi" din Orient. Batya Gur, o scriitoare israeliană considera că generalizările, prejudecăţile nasc ura şi că diferenţierile duc spre pace. Or, lumea arabă, "însingurată printr-o exacerbată conştiinţă naţională şi baricadată în spaţiul strîmt al unor tradiţii culturale străvechi" - cum afirma Rainer Traub, un orientalist german, se autocondamnă la izolare, facilitînd proliferarea clişeelor şi stereotipiilor. Ce asociaţii de idei stîrneşte în mintea unui relativ bine informat cetăţean occidental vocabula Orient, fiind vorba fireşte, de cel Apropiat, de cel Mijlociu sau cu alte cuvinte de lumea arabă contemporană? Dacă fictivul nostru observator s-ar rezuma la a privi micul ecran al televizorului şi la a răsfoi paginile ziarelor, fără a frecventa beletristica sau literatura de specialitate, lumea arabă s-ar reduce la atentate teroriste, la sînge şi petrol, pietre şi buldozere, fanatism religios, extremism violent, ruine, explozii, mame îndurerate, bătrîni disperaţi, tineri furibunzi, copii speriaţi, sărăcie, primitivism, ignoranţă, ură... toate acestea aparţinînd rezervorului de imagini pe care regiunile de criză din lumea arabă le furnizează mass-media în aceste zile. La polul opus se află lumea celor O mie şi una de nopţi, fabuloasa bibliotecă a lui Harun al Raschid, aşa-numita Casă a înţelepciunii, Şeherezada şi povestirile ei născute una din cealaltă (slujind poetologilor europeni în definirea unor mecanisme ale naraţiunii). Interesant este însă - şi subiectul a generat dispute chiar la Frankfurt în aceste zile - că prima ediţie în limba arabă a celor O mie şi una de nopţi ar fi apărut la Calcutta în 1811, deci după traducerea făcută de Galland, pusă în circulaţie în Europa! în 1835 a urmat ediţia egipteană interzisă şi azi în numeroase state arabe din cauza unor scene "licenţioase".



Claudia Ott, traducătoarea germană a unui manuscris arab din secolul XV al ilustrelor povestiri (doar 282 de nopţi - restul fiind... pierdute) a lansat la Frankfurt, într-o ambianţă fastuos-orientală, nu numai noua variantă a povestirilor Şeherezadei, ci şi ipoteza potrivit căreia originea basmelor ar fi una indiană, pătrunsă în spaţiul arab prin filieră persană. Ideea l-a iritat la culme pe romancierul egiptean Gamal al Ghitani (a cărui scriere Cartea destinelor a fost tradusă recent în germană). Libanezul Elias Khoury, versat probabil în arta compromisurilor, a făcut pace afirmînd că O mie şi una de nopţi ar fi o carte deschisă care poate fi continuată...



Continuate au fost la Frankfurt, pe întreaga durată a desfăşurării programului, disputele politice şi de idei în jurul aflării originilor neîncrederii reciproce. Din nou glasul raţiunii pare a fi împăcat părţile. Michael Luders, expert în problemele Orientului Apropiat, a criticat atît politica inconsecventă a Occidentului faţă de regimurile dictatoriale din Orientul Apropiat şi Mijlociu, cît şi unele metehne ale intelectualilor arabi care fie că se refugiază în ideologii totalitariste, devenind poeţi de Curte, fie că aruncă vina pentru actuala criză a lumii arabe în cîrca colonialismului şi a politicii americane în regiune.



Germania stagnează...



După valul tinerilor prozatori, după succesul celor vîrstnici, în Germania s-a aşternut liniştea. Prea puţine sunt cărţile scriitorilor autohtoni care să culeagă la ora actuală elogiile unanime ale recenzenţilor şi criticilor. însă cum în orice proces de creaţie există şi o perioadă de gestaţie, s-ar putea ca surprizele plăcute să nu întîrzie prea mult. Una s-a şi produs: Terezia Mora. Romanul de debut al scriitoarei maghiare, născută în Ungaria în 1971, emigrată în Germania, autoare a mai multor nuvele şi traduceri bine cotate se intitulează Alle Tage/ în fiecare zi. El a fost întîmpinat în tonuri superlative de revista Literaturen, apoi de cronicarii marilor ziare, prozatoarea fiind considerată un adevărat fenomen prin forţa pe care o are de a desfăşura o mulţime de filoane narative în paginile romanului ei de peste 400 de pagini, fără a pierde din mînă capătul nici unuia, şi izbutind să ducă la bun sfîrşit o savantă ţesătură multicoloră: istoria unei depersonalizări.

De cîţiva ani încoace literatura ungară pare a-i fascina pe criticii şi cititorii germani. După ce Imre Kértesz a fost răsplătit cu Nobelul pentru Literatură în 2002, el a dispus de autoritatea necesară pentru a atrage atenţia asupra romanelor lui Sándor Márai care sunt traduse şi editate "în cascadă" acum. Péter Esterházy, laureatul Premiului Păcii, este o figură bine cunoscută nu numai prin apariţiile sale spectaculoase, ci şi prin genealogie (este vlăstarul ilustrei familii de aristocraţi, magnaţi europeni, mecenaţi, şi abili oameni politici). Peter, matematician prin formaţie, a avut împreună cu ai săi de suferit de pe urma prigoanei comuniste. Unii critici literari cred că prozatorul ungar ar fi "uns cu toate alifiile modernismului" în textele pe care le-a scris pînă acum şi care sunt în bună parte traduse în germană: Cartea lui Hrabal, Pe Dunăre în jos, Francisco da Pinta, O femeie, Harmonía Celestis, un copleşitor succes de librărie şi în Germania, este saga familiei Esterházy, iar Ediţie îmbunătăţită este romanul complementar, consacrat tatălui, după ce autorul descoperă că părintele său a fost informator al securităţii comuniste. împreună cu Imre Kértesz, Péter Esterházy mai este autorul unui fermecător volum de proză intitulat O povestire. Două povestiri, istoria unei călătorii din est spre vest, pe acelaşi traseu, trăită de cei doi scriitori.



Elogii mai culege în această toamnă şi Umberto Eco pentru noul său roman "trivial" (a se citi popular), Misterioasa flacără a reginei Loana. Cartea - care trece şi drept anticariatul unei perioade dispărute, cea a ascensiunii fascismului în Italia, a războiului şi a perioadei postbelice - este un impetuos mixaj de kitsch, estetism, elemente spectaculoase, animate parcă toate de un spirit felinian.



Una din cele mai cumpărate cărţi din istoria statului Israel este romanul autobiografic al lui Amos Oz, tradus acum şi în germană sub titlul O poveste de dragoste şi tenebre. Cine-l cunoaşte pe Amos Oz şi i-a citit măcar una din cărţile scrise pînă acum nu mai are nici un motiv să se îndoiască de entuziasmul pe care l-a stîrnit această poveste de peste 700 de pagini a unei familii, a unei vieţi - subsumată cîştigării unei virtuţi morale: demnitatea, o calitate deloc spectaculoasă, dar mai preţioasă decît aurul şi decît amabilitatea. Aceasta din urmă ar fi untul sau mierea care se pune pe pîine, iar pîinea nu este alta decît demnitatea.

După ce la Neptun îi revenise Premiul Ovidius, Amos Oz a fost distins şi cu Premiul Literar al ziarului "Die Welt" şi se află acum în Germania în cadrul unui turneu de lecturi cu romanul său autobiografic atît de elogiat.



Dar ce mai face Günter Grass? Citeşte la Tîrg poezii arabe, îl reciteşte pe Hans Christian Andersen şi îi ilustrează basmele, îşi editează jurnalul de atelier... Ambele volume, proaspăt ieşite de sub teasc, au fost lansate la Salonul de Carte în prezenţa autorului.



Ipostaza ceva mai liniştită a salonului de carte din acest an s-a datorat poate şi unor evenimente sau jubileuri care obligă la o anumită "ţinută". Bicentenarul Schiller (o efigie a Sturm und Drang-ului, a dragostei de libertate) a alimentat o serie de noi studii şi biografii - între acestea din urmă cu totul remarcabilă este cea semnată de filozoful Peter Sloterdijk.



O altă vedetă "in absentia" a Salonului a fost Alexander von Humboldt ale cărui scrieri (Cosmosul) au fost reeditate, într-o formulă de lux, sau publicate în premieră în germană. Humboldt este considerat de Hans Magnus Enzensberger (promotorul acestui proiect) drept un geniu "molipsitor", care ar putea insufla contemporanilor pasiunea faţă de o vastă cultură generală şi abandonarea "idioţeniei de specialitate"...



Nu doar graba

strică treaba



Obişnuiţii Salonului ştiu care sunt zonele de aglomeraţie şi cele de linişte ale acestei uriaşe manifestări promoţionale: pavilioanele editurilor germane, americane şi britanice sunt luate cu asalt ca şi pavilionul cărţilor de artă, cel consacrat filmului şi televiziunii. Linişte domneşte în schimb - în ceea ce priveşte afluenţa publicului larg, - la pavilionul editurilor internaţionale, unde se află însă centrele şi forumurile cele mai interesante de dezbateri. Linişte şi la standul României. L-am regăsit în graba unei singure zile cît am putut poposi în acest an la Frankfurt. Dezamăgirea a fost pe măsura entuziasmului cu care mi-am îndreptat paşii spre culoarul indicat: mă aşteptam la o prezenţă "vizibilă" "reperabilă", în binecunoscutul anturaj: Croaţia, Slovenia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Turcia. Dar... în afara unui afiş lipit pe pereţii exteriori ai spaţiului de expunere nimic nu semnala prezenţa unei ţări care are totuşi un potenţial cultural şi de carte respectabil. încerc să mă consolez cu ideea că poate în interiorul standului "naţional" lucrurile arată mai bine. Sunt plăcut surprinsă de cîteva întîlniri cu binecunoscuţi editori cărora le explic stupoarea. Părerile mele sunt confirmate de interlocutori, cu resemnare şi precauţie. în plină conversaţie, sunt întreruptă de apariţia unei persoane necunoscute, feminine, care cere interlocutoarei mele (era ora 11 dimineaţa), după o scuză formulată rapid, un tirbuşon. Se fac prezentările, aflu că doamna cu tirbuşonul este de la Ministerul Culturii, îmi exprim nemulţumirea şi nedumerirea faţă de aspectul standului, dar sunt pe loc admonestată. "Nu mobilierul, ci cărţile contează, totul s-a făcut în grabă, dar iată, spaţiul este generos, să mă uit la cărţile din rafturi şi nu la ce este în jur..." - Unde sunt informaţiile despre program, catalogul editurilor - dau să întreb după ce văzusem în vecini, la elegantul stand croat, un ghid literar, redactat în germană şi engleză, conţinînd în cele vreo două sute de pagini profilurile scriitorilor naţionali contemporani... Mi se oferă un biet caieţel cu informaţiile referitoare doar la o parte din editurile din ţară. - Dar programul de manifestări la stand sau în incinta Tîrgului? Primesc o invitaţie care mă anunţă că la orele 17 în prezenţa a trei autori este happy our. - Asta este tot?

- Da, este tot. - Pe întreaga durată a Tîrgului? - Da, fiindcă ideea a fost de a-i "aduna" pe toţi românii plecaţi din ţară care vin la Frankfurt, într-o singură zi.

- Unde este Asociaţia Editorilor din România? Mi se spune că nu au dorit să vină la Frankfurt. Simt că sunt pe cale să-mi pierd calmul, renunţ la dialogul cu doamna de la minister. întreb în jur ce este cu AER-ul. Nu aflu mai nimic. Abia tîrziu, înainte de a pleca, un editor îmi oferă cîteva informaţii, evident altele decît cele furnizate de oficialii ministerului. Mă decid să asist totuşi la lansările de carte ale celor trei autori pe care-i cunosc şi respect. Mă bucur să întîlnesc alţi cîţiva editori, am reperat între timp şi standul Editurii Humanitas, pierdut undeva printre "popoarele slave". Denisa Comănescu directoarea colecţiei Biblioteca Polirom îmi vorbeşte de noile achiziţii în excelenta ei colecţie, o întîlnesc şi pe colega ei Lidia Ciocoiu, pe editoarea de la Curtea Veche, pe Silvia Colfescu, neobosită şi tenace.

Din lansările de carte nimeni nu pricepe nimic fiindcă la stand nu existau... microfoane. în jur se desfăşurau la acea oră manifestări similare, dar cu microfon. Bruiaj babilonic.

îl întîlnesc pe Gerhard Csejka, pe T. O. Bobe care-şi încheie sejurul la Academia Schloss Solitude cu o lansare la standul Academiei. Volumul arată perfect, se intitulează Zentrifugen. Mă bucur că tradiţia prezenţei autorilor bursieri români la această generoasă instituţie continuă (la Schloss Solitude au fost bursieri Nora Iuga, Rodica Draghincescu, Daniel Vighi şi, iată, acum T. O. Bobe).

îl întîlnesc la standul românesc şi pe Jan Koneffke care ne oferă revista Wespennest - Club de viespi, consacrată României, incluzînd traduceri din cîţiva autori români reprezentativi. Discutăm despre proiecte împlinite şi viitoare. Totuşi, există încă la unii dintre partenerii străini răbdarea, tenacitatea de a descoperi valorile dincolo de aparenţele meschine în care sunt ele "ambalate" uneori.

Dar, după ce mi-am încheiat vizita la Salonul de Carte, m-am surprins imaginînd cîte ar fi putut realiza România la Frankfurt: un dialog cu noii membri ai Uniunii Europene, un altul cu candidaţii la aderare, o manifestare bilaterală consacrată alegerii Sibiului şi Luxemburgului drept capitale culturale europene în 2007, o masă rotundă a scriitorilor români de acasă cu cei originari din ţară, dar strămutaţi, o dezbatere consacrată centrului şi periferiei, o alta - specificului balcanic... Şi dezvoltînd neobosit tot felul de proiecte, îmi sună în urechi argumentul care mi-a fost furnizat pentru a mă lămuri de ce România nu a arătat deloc bine la Frankfurt pe Main în acest an, ba mai prost chiar decît în anii precedenţi: toate s-au aprobat în ultima clipă, în mare grabă. Cu o zi înaintea sosirii mele la Frankfurt, României i se dădea undă verde pentru aderarea la termen în 2007. Graba cu care în ultima vreme paşii Bucureştiului spre Europa fuseseră făcuţi nu a trecut neobservată... Dar uneori graba şi nu numai ea, strică treaba. Aici la Frankfurt pe Main cel puţin, aşa s-a întîmplat. Este trist pentru o ţară care are un serios potenţial cultural şi care din perspectivă editorială este branşată aproape la zi la reţeaua internaţională...