Eugen Negrici, Sesiunea de
toamnă, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2015, 235 pag.
Pentru teoreticianul şi
criticul literar convins
de „fatalitatea artistică
a oricărui text” (Imanenţ
a literaturii), jurnalul
este, fireşte, şi „un act
de literatură”.
Cu această denunţare a
histrionismului şi a (auto)mistificării,
inerente scrisului confesiv, începe
Sesiunea de toamnă a lui Eugen
Negrici.
Posibilitatea auto-revelării nu este
însă compromisă definitiv. O spune
Livius Ciocârlie, în Caietele lui Cioran:
„Acum, scriem jurnal pentru alţii,
din histrionism. Facem literatură.
Minţim. Rostul literaturii este ca,
minţind, să scoată la iveală un adevăr.
Soluţia, pentru autorul de jurnal, este
să aleagă din sine numai ce-l face să
fie expresiv. Să fie personaj: nesincer,
lacunar, exagerat faţă de persoana
reală, dar potenţial revelator”.
Nu întâmplător l-am citat pe Livius
Ciocârlie. Negrici însuşi îl consideră
„un maestru” al jocului intelectual
diaristic. Sesiunea de toamnă nu este
nici ea un jurnal obişnuit. Autorul
vorbeşte de „însemnări”. Termenul
emană modestie şi are avantajul că
poate absorbi orice. Volumul conţine
un jurnal de existenţă fragmentar
(din 1975 până în 2015), completări
şi comentarii posterioare (astfel de
glose la pagini memorialistic-jurnaliere
din anii ’80 făcea şi Ciocârlie în Cu
faţa la perete), adică „reexaminări”
(de unde şi metafora din titlu),
note de lectură, citate din diverşi
autori, reflecţii, rememorări, istorii
de familie, un interviu. Sesiunea
de toamnă este, deopotrivă, un
„laborator” de idei (de teorie, critică
şi istorie literară, dar şi culturală),
un document de epocă şi o autobiografie
intelectuală sui-generis.
Preocupările intelectuale obsedante
ale profesorului Eugen Negrici
sunt toate aici, sub formă de fulguraţii
sau de esenţe strânse în recipiente
minuscule, precum picăturile de
parfum. Este vorba despre temele şi
ideile viitoarelor sale cărţi, de la
Expresivitatea involuntară la Emanciparea
privirii. Despre binefacerile infidelităţii,
de la Literatura română sub comunism
la Iluziile literaturii române. Însemnările
arată interesul pentru elemente ce
ţin de teoriile receptării, de po(i)etică
şi stilistică, de „specificul naţional”.
Când nu vin pe filieră livrescă,
determinate de anume lecturi (cea
a lui Nietzsche, de pildă, fiind una
privilegiată), comentariile scot în
evidenţă ochiul unui estet. Eugen
Negrici are un extraordinar spirit de
observaţie, iar analizele succinte,
uneori din două-trei fraze, străbat
întregul domeniu al artelor (literatură,
pictură, muzică, arhitectură,
cinematografie). Dincolo de lectura
„textelor” strict artistice, privirea
înnobilează cultural lumea înconjurătoare,
adesea mizeră (Florica, nebuna care
păzea zi şi noapte intrarea de la
cârciuma Ţărăncuţa din Craiova, este
„preoteasa templului”, „din gâtlejul
ei nefiresc de lung şi de subţire, ca
al femeilor lui Modigliani, ieşeau tot
timpul sunete bizare, acute, văietături,
proteste tulburi care nu reuşeau să
articuleze niciodată propoziţii. Părea
că vorbeşte oracular, în dodii”). Există
însă şi subtile observaţii psihologice,
de sociologie şi de antropologie (acestea
din urmă prilejuite şi de câteva călătorii
în străinătate, la nişte şcoli de vară
sau, după ’89, la o întâlnire scriitoricească
în China).
Consemnarea unor întâmplări
cotidiene sau a unor evenimente
importante (redactarea „telegramei”
din partea primarului Craiovei pentru
primul tovarăş al ţării, vizita lui Nicolae
Ceauşescu la Universitatea din Craiova,
înfiinţarea Asociaţiei Scriitorilor din
Craiova, şedinţa de alegeri la Uniunea
Scriitorilor din 1981, urmată de
convocarea Consiliului Uniunii la
Comitetul Central al P.C.R., revoluţia
din 1989 la Craiova), precum şi
povestea căpitanului Nicu Negrici
(tatăl autorului), ajuns din ofiţer al
armatei regale un simplu lucrător la
Agevacoop, fac din Sesiunea de toamnă
şi o preţioasă mărturie despre perioada
comunistă şi despre felul în care a
fost confiscată Revoluţia. Pe lângă
constrângerile, oprimările şi umilinţele
trăite sub dictatură, jurnalul înregistrează
şi încercările unor oameni, ale autorului
însuşi, de a-şi păstra integritatea
morală sau demnitatea. Sunt secvenţe
simptomatice pentru atmosfera vremii,
completate de talentul de portretistcaracterolog
al lui Eugen Negrici,
care dăltuieşte în alto-relief câteva
figuri remarcabile: Mircea Ciobanu,
Marin Preda, Marin Sorescu, Nicolae
Manolescu, Fănuş Neagu ş.a. Iată,
de exemplu, cum scrie despre Mircea
Ciobanu, prietenul de o viaţă: „Tot
ce atingea cu vocea lui gravă, de
neuitat, devenea ezoteric, obişnuitul
se preschimba în solemnitate, o
solemnitate reverberând tot mister.
Aveai senzaţia că M. Ciobanu are
în carne aşchii de mit, că e un savant
al gnozei pentru care totul e aluzie
şi care face să vuiască, numai printr-o
simplă şoaptă, orga cea mare a
simbolurilor”. Se adaugă galeria
„personajelor” din familie, cunoscute
direct sau creionate din povestiri
colportate. Şi, nu în ultimul rând,
portretul propriului câine de vânătoare,
„elegantul, apelpisitul Gandhi”.
Eugen Negrici este descendentul
unor neamuri de preoţi şi de boieri,
cu femei aprige şi bărbaţi destoinici
(în familie circula şi legenda descinderii
din Ardeal în Râmnicu-Vâlcea a unor
urmaşi ai lui Avram Iancu). Traseul
formativ al fiului a avut ca busolă
„icoana” tatălui, factor-cheie în deciziile
majore ale vieţii. Povestea destinului
profesional al lui Eugen Negrici este
una extrem de interesantă: elev
olimpic la matematică şi fizică, vrând
să dea admitere la Politehnică, deturnat
spre filologie de profesorul Cicerone
Poghirc, enfant terrible în studenţie,
orientat spre lingvistică din cauza
ideologizării cursurilor de literatură,
luat la revista Lumea de George Ivaşcu
(un fel de bilet de locuire postuniversitară
în jinduitul Bucureşti),
dar nevoit să accepte repartiţia la
Craiova, conform dorinţei părinţilor
(tatăl îi semnalează, de fapt,
compromisurile unei cariere în presă),
eşecul (salutar) la examenul pentru
un doctorat în lingvistică (motivat de
un context nefavorabil), descoperirea
lui Antim Ivireanul în biblioteca unui
unchi (un hazard fericit), trucul lui
M. Ciobanu cu un contract fictiv pentru
publicarea cărţii, „schimbarea la faţă”
a tânărului imberb, refugiul în „rezervaţia
textelor primitive”, paraliterare
sau non-artistice, în scopul prezervării
libertăţii spiritului. Pasiunea vânătorii,
probabil „moştenită în gene”, uneori
primejdioasă (cum rezultă din nişte
relatări), completează profilul uman
al lui Eugen Negrici: „vânătoarea nu
e un hobby oarecare, e chiar meseria
mea secretă şi mitologică”, apanajul
Săgetătorului, în zodia căruia s-a
născut (de altfel, pe coperta cărţii
este reprodusă o fotografie realizată
de Mircea Struţeanu, înfăţişându-l
pe Eugen Negrici în haine vânătoreşti,
cu puşca pe umăr şi tot cerul în spate).
Dincolo de aceste dimensiuni
instructive şi testimoniale, Sesiunea
de toamnă este o carte atrăgătoare
prin stilul autorului: provocator,
(auto)ironic, necruţător prin luciditate,
truculent, indiferent la marotele
corectitudinii politice (undeva, Negrici
recomandă „o cură anuală de sictir
aristocratic”), uneori sentenţios sau
chiar paradoxal. Iată câteva definiţii
apoftegmatice: „Iubirea – o chestiune
de avitaminoză”, „Socialismul –
cea mai lungă piesă ionesciană”,
„Grotescul, sublimul care capătă
durată”, „Prin politeţe – înapoi la
complexitate şi mister”; sau paradoxuri:
„A fi obiectiv (în critică şi aiurea)
ce altceva e decât a fi, cu consecvenţă,
subiectiv”, „Să faci un principiu de
viaţă din a fi tu însuţi înseamnă, cumnecum,
a adopta o atitudine şi, deci,
a nu fi, în consecinţă, tu însuţi”. Eugen
Negrici are capacitatea de a extrage
din fapte şi din situaţii particulare
sensuri generale, de regulă morale,
dar fără a deveni moralizator. Urmărind,
întâmplător, de la fereastra camerei
sale, un grup de copii care se străduieşte
să spargă gheaţa unei băltoace, acţiune
repetată timp de vreo săptămână,
învârtindu-se „turbaţi în jurul ei,
ca într-un soi de sminteală, alunecând,
căzând, intrând până la gleznă în apă,
robotind tăcuţi, fără nici un sens şi
fără nicio raţiune”, reflectează amar:
„Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc
la felul în care omenirea, împinsă de
un soi de demenţă, îmbrăţişează
cauze false şi persistă să le ducă la
capăt”.
Auto-caracterizările şi povestirile
despre sine, câteodată contrastive,
trădează o personalitate complexă:
răceală analitică şi emotivitate explozivă,
crispare şi expansivitate,
vitalitate a inteligenţei şi plictis
aristocratic, bărbăţie aspru-vânătorească
şi moliciune a sensibilităţii,
iscodire a noului şi melancolie a
descendenţei. Rămâne reveria că ar
fi putut fi, „în alte vremuri, un moşier
nedomesticit şi veşnic călare, un
pierde-vară însoţit de prepelicari
neliniştiţi şi de prieteni aprigi şi
asudaţi”.
În Sesiunea de toamnă, un aristocrat
al spiritului se află la o vânătoare de
sine. Trofeul oferit cititorilor este
povestea în fărâme a „personajului”
Eugen Negrici şi a lumii prin care a
trecut. Zeiţa Diana i-a fost pe aproape,
insuflându-i putere, agilitate şi graţie.