Mihnea Berindei s-a născut la
22 martie 1948, la Bucureşti,
într-o familie „mixtă”, moldomunteană.
Mama – Ioana –
era fiica lui Ioan Hudiţă, el
însuşi fiu al unui învăţător din Moldova
de Sus, istoric cu studii pariziene,
profesor la Universitatea din Iaşi,
transferat la Universitatea din Bucureşti,
implicat în politică la vârful Partidului
Naţional Ţărănesc (a fost secretar
general adjunct al acestuia, dar şi
deputat, apoi ministru). Tatăl –
Dan – venea dintr-o veche familie
boierească din Teleorman, cu origini
turanice, din care mai ales în a doua
jumătate a secolului XIX s-au ridicat
oameni politici, ofiţeri superiori,
antreprenori şi arhitecţi. Mihnea
nu făcea niciodată caz de familia lui,
dar dacă îl „provocai” avea foarte
multe lucruri interesante de spus (şi)
pe acest subiect. Tocmai originile
i-au provocat familiei sale mari traume
la începuturile regimului comunist,
în numele „luptei de clasă”: bunicii
materni, apoi chiar mama lui au fost
arestaţi de regimul comunist şi au
făcut ani grei de închisoare. Sora lui
Mihnea, Ruxandra, s-a născut chiar
în închisoarea Jilava.
Urmându-şi vocaţia, M.B. a făcut
studii de istorie la Universitatea
din Bucureşti. Avea să se specializeze
în osmanistică, învăţând limba şi
paleografia turco-osmană cu profesorul
Mihail Guboglu. În 1970 a plecat
cu o bursă de scurtă durată la Instanbul,
însă cu gândul de a ajunge la Paris.
A fost un secret de care au ştiut doar
mama şi câţiva prieteni. În capitala
Franţei a lucrat iniţial pentru a se
întreţine, apoi a urmat École des
Hautes Études en Sciences Sociales,
un excelent centru de pregătire şi
cercetare. Aici avea să şi fie angajat
în cercetare din 1971 până în 1991.
În anii ’70-’80 ai secolului trecut,
M.B. a încredinţat tiparului studii
privind istoria Imperiului Otoman în
secolele XV-XVII, îndeosebi în nordul
Mării Negre, dar şi despre relaţiile
otomanilor cu Moldova şi Valahia.
Printre altele, a publicat, împreună
cu Gilles Veinstein, lucrarea L’Empire
ottoman et les pays roumains, 1544
–1545. Etudes et documents, Paris,
EHESS, Cambridge, Mass., Harvard
Ukrainian Research Institute, 1987.
Studiile sale de istorie otomană, ca
de altfel tot ceea ce a publicat, s-au
remarcat prin seriozitatea documentă
rii şi prin acurateţea interpretării.
Anul 1977 a marcat o cotitură
în viaţa şi activitatea lui Mihnea
Berindei. În contextul acţiunilor
contestatare din România, mai ales
a Mişcării Goma, M.B. s-a implicat
deschis în critica regimului comunist
de la Bucureşti şi în susţinerea
drepturilor omului, alături de Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţi exilaţi
români. S-a numărat printre fondatorii
Comitetului Francez pentru Apărarea
Drepturilor Omului din România,
asociaţie în care se regăseau francezi
şi români. În 1980 a fost cofondator
al Ligii pentru Apărarea Drepturilor
Omului în România, care avea sediul
la Paris şi era afiliată la Fédération
Internationale des Droits de l’Homme.
M.B. a fost purtător de cuvânt al
acestei organizaţii, ulterior vicepreşedinte.
Nu funcţia conta pentru el, ci acţiunea
eficientă. Iar aceasta însemna
monitorizarea permanentă a situaţiei
drepturilor omului în România comunistă
şi sensibilizarea Occidentului cu
privire la ceea ce se întâmpla în ţara
sa natală.
M.B. a fost o veritabilă curea de
transmisie între disidenţii români,
organizaţia din care făcea parte şi
lumea liberă. A convins jurnalişti
occidentali să meargă în România
pentru a documenta situaţia din
această ţară izolată, controlată de un
sistem politic totalitar, cu o populaţie
care trăia în teamă şi mizerie; redau
numele lui Bernard Poulet, dar şi pe
cel al lui Josy Dubié, autorul filmului
documentar Roumanie: Le désastre
rouge, 1988. M.B. a organizat campanii
de apărare a cca 40 de disidenţi
din România, între care amintesc pe
Paul Goma, Vasile Paraschiv, Mihai
Botez, Radu Filipescu, Dorin Tudoran,
Doina Cornea, Gabriel Andreescu,
Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu
Cangeopol, Liviu Antonesei etc. A
reuşit să pătrundă şi să-şi formeze
relaţii extrem de importante în redacţiile
unor publicaţii franceze – Le Monde,
Le Temps Modernes, Le Figaro etc.
– unele situate la stânga, altele la
dreapta, ba chiar în unele cazuri să
determine schimbarea politicii editoriale
a acestora faţă de regimul Ceauşescu.
În anii comunismului târziu, M.B.
avea să fie colaborator al unor posturi
de radio occidentale, care emiteau şi
în limba română: Europa Liberă, Radio
France Internationale, BBC. De multe
ori el strângea materialele, prin
mijloace diverse, şi le difuza jurnaliştilor
francezi sau europeni, asigurând
astfel accesul la informaţii greu
accesibile despre realitatea politică
şi socială românească. Nume mari
ale intelectualităţii franceze, având
convingeri diferite, de la liberalism
până la socialism – dintre care amintesc
pe scriitorii Louis Aragon, Jean-Paul
Sartre, Simone de Beauvoir, semioticianul
Roland Barthes, istoricii Alain Besançon,
Emanuel Le Roy Ladurie şi Jacques
Le Goff, psihologul Serge Moscovici
– au semnat în favoarea unor opozanţi
români.
Politicile de transformare socială
şi spaţială ale regimului Ceauşescu
au pus în pericol la sfârşitul anilor
’80 nu doar oraşele, ci şi satele
României. Mii dintre acestea erau
sortite dispariţiei. Pentru a preîntâmpina
o asemenea catastrofă, la începutul
anului 1989 se lansa la Bruxelles
Opération Villages Roumains. M.B.
a fost unul dintre fondatori. Nu numai
că această acţiune a dus la conştientizarea
de către o parte semnificativă a
publicului european a problemelor
structurale ale României, dar în
decembrie 1989 era practic pusă la
punct o reţea de ajutorare rapidă şi
eficientă a multora dintre satele
româneşti.
După 1989-1991, Mihnea Berindei
s-a implicat cu dăruire în susţinerea
reclădirii democratice a României şi
Republicii Moldova, precum şi a ţărilor
din Balcani. În privinţa României,
M.B. a mobilizat resurse financiare
şi umane importante care au jucat
un rol considerabil în constituirea
sau susţinerea unor organizaţii
nonguvernamentale, a unor publicaţii,
a unor case editoriale, a unor partide
în renăscânda democraţie românească.
Spre exemplu, Grupul pentru Dialog
Social, Revista 22, Editura Humanitas,
Partidul Alianţei Civice etc. au beneficiat
de pe urma generozităţii lui. În
cele din urmă, societatea românească
în ansamblu a avut de profitat din
această dedicare incredibilă. M.B.
era generos cu alţii, cu susţinerea
proiectelor acestora, cu singura
condiţie să fie el însuşi convins că
acestea sunt juste şi întorc ceva
societăţii. Uneori, probabil, s-a înşelat,
însă de mult mai multe ori vreau
să cred că a avut intuiţii bune şi ceea
ce a făcut s-a întors într-un fel sau
altul pentru un bine public, în care
credea cu tărie.
La începutul anilor 1991, M.B.
avea să devină angajat al Institut des
Sciences Sociale du Politiques al
Centre National de la Recherche
Scientifique (CNRS). La scurtă vreme
după instalarea noii puteri postcomuniste
la Bucureşti, a publicat, împreună cu
A. Combes şi Anne Planche, volumul
Roumanie, le livre blanc. La réalité
d’un pouvoir néo-communiste, Paris,
La Découverte, 1990.
Convins de necesitatea distanţării
– critice şi asumate de statul şi
societatea românească – de experienţa
comunistă, Mihnea Berindei s-a
implicat cu dăruire în Comisia
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, constituită
în 2006 de Traian Băsescu şi coordonată
de Vladimir Tismăneanu. Atunci l-am
şi cunoscut. În anii următori a lucrat
împreună cu Armand Goşu şi cu mine
la realizarea volumelor de Anexe ale
Raportului Final al CPADCR, unele
publicate deja (Istoria comunismului
din România. Documente. Perioada
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-
1965), Bucureşti, Editura Humanitas,
2009, şi Istoria comunismului din
România, vol. II, Documente Nicolae
Ceauşescu (1965-1971), Iaşi, Editura
Polirom, 2012), altele în curs de
apariţie. De asemenea, împreună cu
Gabriel Andreescu a publicat Ultimul
deceniu comunist. Scrisori către
Europa Liberă, vol. I, 1979-1985, vol.
II, 1986-1989, Iaşi, Editura Polirom,
2010, 2014. M.B. a lucrat pro bono
în aceste proiecte. De altfel, aşa a
procedat în tot ceea ce a făcut pentru
România din anii ’70 până în preajma
plecării sale dintre noi.
M.B. şi-a donat impresionanta
arhivă proprie, pe care o adunase
vizionar, la fel ca şi pe cea a Monicăi
Lovinescu şi Virgil Ierunca, al căror
legatar a fost, către Arhivele Naţionale
ale României (la Bucureşti şi Iaşi)
şi Centrul de Studii asupra Comunismului
şi Postcomunismului, de la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, precum şi către Bibliothèque
de Documentation Internationale
Contemporaine de la Nanterre.
Planurile personale ale lui M.B.
priveau în ultima vreme finalizarea
proiectelor de istorie a comunismului
românesc în care era implicat şi
reîntoarcerea la prima pasiune, studiile
otomane. În ultimii ani îşi făcuse
„(re)încălzirea” în acest domeniu
fabulos, dar dificil, de aceea şi puţin
frecventat, publicând în revista Archiva
Moldavie un extins studiu care avea
la bază inedita lui disertaţie (1972)
despre relaţiile Moldovei cu Imperiul
Otoman la jumătatea secolului
XVI. Avea o bibliotecă valoroasă şi
o colecţie importantă de fotocopii din
arhivele otomane şi veneţiene.
După cum s-a putut vedea de mai
sus, importanta operă de istoric a lui
Mihnea Berindei a fost dublată de
una cel puţin la fel de importantă
în spaţiul activismului civic. Poate
pentru unii este inexplicabil cum de
a fost posibil ca un om născut şi
crescut sub un regim totalitar, care
îi afectase dramatic familia, care a
plecat din ţară la 22 de ani, să aibă
convingeri, să aibă valori atât de
puternice încât să încerce să schimbe
situaţii şi nu să lase ca acestea să-l
schimbe pe el. Important este însă
faptul că Mihnea Berindei a fost, aşa
cum am încercat să prezint pe
scurt şi mai sus, un om ale cărui
acţiuni au stat sub semnul idealismului,
devotamentului, generozităţii
şi eficienţei.
