Alan Sillitoe, Sâmbătă seara, duminică dimineaţa,
trad. Ciprian Şiulea,
Iaşi, Editura Polirom, 2012.

Anul acesta a fost tradus la Polirom primul roman al lui Alan Sillitoe, Sâmbătă seara, duminică dimineaţa, un text ce pune în discuţie contextul social al clasei muncitoare britanice de după cel de-al Doilea Război Mondial, particularizându-l prin focalizarea asupra personajului principal, Arthur Seaton.

Personajul, un tânăr cu puţin peste douăzeci de ani, împrumută elemente din biografia autorului, dar acest lucru nu fragmentează discursul, ele fiind bine integrate întregului ficţional. Renunţând la studii la paisprezece ani, Arthur se angajează la fabrica de biciclete din Nottingham, unde lucrează, alături de tatăl său, cinci zile pe săptămână, aşteptând cu fiecare piesă pe care o modelează la strung venirea fericitei după-amieze de vineri, când primeşte salariul şi poate să se bucure de plăcerile oferite de micul său oraş.
Cele două expresii din titlu subîntind o structură bipartită a romanului. Prima secţiune, şi cea mai consistentă, Sâmbătă seara, aduce în prim plan existenţa lui Arthur, împărţită între slujba de la fabrică şi escapadele din serile de weekend, când îşi întreţine renumele de consumator consecvent de băuturi alcoolice şi de seducător al femeilor căsătorite, „cele mai iubitoare femei”, compensând prin adulter lipsa de tandreţe de acasă. Confirmînd concepţia că o carte bună se vede după cea dintâi frază, primele scene din roman sunt reprezentative, conturând foarte bine cadrul în care personajele vor evolua. Cu cele „unsprezece halbe de bere şi şapte ginuri mici” degustate, Arthur îşi face o intrare în scenă memorabilă: „căzu de pe treapta cea mai de sus până jos”; secvenţa este construită cu precizie cinematografică, prefigurând comportamentul bărbatului pe tot parcursul romanului. Fără a se sinchisi de incident, el îşi continuă seara de sâmbătă (în care, după mottoul „fii beat şi fericit”, „toate excesele sunt permise”) în patul amantei sale, Brenda. Euforia ia însă sfârşit duminică dimineaţa, dar nu înainte de a servi, cum se cuvine, şunca şi ouăle pregătite pentru micul dejun de soţia colegului său de serviciu, Jack. Astfel de experienţe devin obişnuinţe în continuarea cărţii, lor adăugându-li-se întâlnirile secrete cu Winnie, sora Brendei, şi cele oficiale cu Doreen, o fată „agăţată” într-unul din baruri.
Dacă prima parte a romanului e dominată de atmosfera relaxată a serilor de sâmbătă, cea de-a două este construită în ritmul „duminicii epuizate”; una dintre abilităţile evidente ale autorului este astfel aceea de a acorda scriitura, stilul la conţinut: în Duminică dimineaţa registrul alert, deseori ironic şi conspirativ (naratorul apare în multe rânduri ca un complice al personajului său, în ciuda perspectivei majoritar neutre şi obiective) din secţiunea anterioară este înlocuit cu un discurs mai subiectivizat, infuzat de reflecţii psihologice, structuri aforistice şi imagini alegorice. Punctul de inflexiune între cele două părţi este confruntarea fizică dintre Arthur şi Bill, soţul lui Winnie, care, ajutat de un prieten soldat şi de informaţiile furnizate de Jack, răzbună jignirea adusă de tânărul strungar. După o săptămână de convalescenţă, cu accesul interzis către Brenda şi sora sa, Arthur începe să dea mai multă atenţie relaţiei sale cu Doreen, ajungând ca, în final, să accepte intenţiile tacite ale fetei şi să treacă „pragul acelui iad ameţitor şi nedorit pe care bărbaţii mai maturi îl numesc căsătorie”.
Dincolo de acest deznodământ previzibil de altfel, dacă luăm în considerare pe de o parte contrastul marcat chiar explicit dintre Arthur (rebelul) şi Jack (familistul mulţumit) şi inapetenţa formelor naraţiunii realiste moderne pentru reducţii tipologice, pe de alta, secvenţa finală e importantă în economia romanului pentru că oferă o motivaţie teoretică a comportamentului lui Arthur din primele două sute de pagini. Deviza fericirii de weekend şi a deresponsabilizării (relevantă este aici scena în care, după ce asistă la încercarea Brendei de a avorta prin metode neconvenţionale, bărbatul părăseşte casa nonşalant, eliberânduse de problemele pe care „nu le mai avea în faţă”) este urmată de alte mărturisiri hedoniste („se gândea să rămână pe drumul sigur şi trandafiriu alături de Doreen, dar plăcerea şi riscul de a avea două femei căsătorite erau prea ademenitoare ca să le reziste”), către sfârşitul romanului ele dovedinduse a face parte dintr-un manifest al răzvrătirii împotriva establishmentului de orice natură: „Luptăm cu mamele şi soţiile noastre, cu proprietarii şi şefii de echipă, cu poliţaii, armata şi guvernul”.
Cartea lui Alan Sillitoe nu se reduce la povestea unui seducător de weekend care îşi aruncă banii câştigaţi într-o săptămână pe băutură, sâmbătă seara (deşi ar putea ocupa un loc bun într- un top pentru cantităţile de ceai şi bere – mai ales neagră – consumate aici), ci este, aşa cum anunţă şi fraza citată pe prima copertă în ediţia de la Polirom, romanul unui rebel, dar mai ales al ratării lui. Neîncrederea în discursul instituţionalizat şi în ordinea impusă prin norme ce a urmat Primului Război Mondial reapare la finalul celui de-al doilea. Concetrându-se pe o societate care îi este familiară, Sillitoe pune în lumină felul în care este practicată această mefienţă: prin revoltă („sunt un ţap afurisit care încearcă să i-o tragă lumii”) şi având sentimentul urgenţei (există referinţe frecvente la posibilitatea reizbucnirii războiului). Doar că, la fel ca eroii lui seize the day din interbelic, Arthur Seaton se vede înfrânt de forţele supraordonatoare împotriva cărora se ridică; ultimele paragrafe sunt o strălucită camuflare a resemnării întrun optimism puţin credibil: „Ei, la urma urmei, e un trai bun şi o lume bună dacă nu te laşi copleşit şi dacă ştii că lumea largă încă nu a auzit de tine, nu, nici pe departe – deşi în curând o va face”.