Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O uşă mereu întredeschisă de Simona Vasilache


Se întîmplă uneori ca lucrări de critică sau de teorie literară să cunoască, în chip neaşteptat, oarecum, succesul de librărie. O explicaţie la îndemînă ar fi că publicul caută să-şi confirme (sau să-şi "creeze") gusturile proprii preluînd argumentele, mai mereu devenite clişee, ale criticii de verdict. O alta, propusă, bunăoară, de Stanley Fish, ca răspuns la întrebarea "de ce (mai) citim critică?", este prejudecata, într-un fel, că înţelegi mai bine un text, extrăgînd din el mai mult sens, dacă parcurgi "părerile despre". Critica e văzută, în ambele cazuri, ca un manual al bunului cititor, cu deosebirea că în prima variantă permite confruntarea ipotezelor individuale cu nişte rezultate "standard", pe cînd în a doua oferă o metodă de "înaintare"aşa-zicînd etalon, fără de care există riscul opririi în dreptul unor praguri comode. De rostul comentariilor avizate dă seama, schimbînd ce e de schimbat, îndemnul ambiguu din Le Figaro, "chassez quelques idées reçues...": pentru unii cititori, recursul la critică e fuga după certitudinile de-a gata, pentru alţii e tocmai fuga de ele.

Cartea lui Lucian Raicu, reeditată de curînd în colecţia "Collegium. Litere" a Editurii Polirom, are ca titlu o metaforă alunecoasă: "calea de acces". În termenii "împărţirii" de mai sus, ar însemna că volumul strînge fragmente dintr-o operă critică de-al doilea nivel, care nu ţinteşte concluziile (cel puţin nu la vedere), ci modurile de investigare, interesată fiind de drumuri, nu de pietrele de hotar. Lato sensu, este adevărat. Părerile lui L. Raicu, pus pe franjurat etichete, pe bătut alte efigii, nici pe departe definitive, sînt greu de transformat într-un inventar de invariante, gata de-a fi preluate şi reciclate după voie. Criticul nu le iartă nici altora "vorbele de duh": "tonul acela tipic tolstoian, puţin răstit, este el însuşi indiciul unei incertitudini, al unei lupte lăuntrice chinuitoare care va continua şi după ce frazele de alură infailibilă au fost formulate, ca şi cînd acestea n-ar fi fost vreodată formulate." Nu surprinde, atunci, totalul său dispreţ faţă de un eventual circuit al ideilor primite în cultură. De aceea, Calea de acces nu este, decît prin generalizare, o "metodă" care să-şi ajute cititorii să afle mai mult despre patru scriitori, de altfel, foarte cunoscuţi. L. Raicu se eliberează, prevenitor, şi de această parţială prejudecată: critica nu supralicitează, nici nu face mai multă lumină, doar suceşte altfel lucrurile ştiute. Sigur, criticul poate alege să scrie aşa încît să sune bine, adecvat, adică "limpede şi fals", amăgindu-se cu satisfacţia unui discurs care "se leagă". Nu o face, pentru că mai important decît coerenţa purificată în retortă este efortul de-a înţelege, de-a fi cel mai umil cititor al unui text pe care pretinzi, ipocrit, că nu-l cunoşti. De pildă, poezia lui Bacovia, a unui inadaptat de-o stîngăcie sfidătoare. Vedem, citind o "cronică" mult mai lungă decît pagina obişnuită de revistă, dar scrisă cam la fel, cu aceeaşi miză, cum "calea de acces" începe să nu mai fie "metoda" criticului, ci secretul comun al lui şi-al scriitorului, felul în care îşi împart fanta spre realitate. Lucian Raicu nu descoperă, la autorii analizaţi, trăsături certe, ci posibilităţi ale stilului, transformări nedesăvîrşite. Este, în "mimica" operelor studiate de el, ceva din gesturile încremenite ale oamenilor prinşi de lava unui vulcan. Odinioară banale, ajung reprezentative tocmai prin ce au ratat să devină. L. Raicu face o hermeneutică a lipsei, afirmată ca atare: "Bacovia poate fi mai bine definit prin ceea ce lipseşte din formula sa." Criticul îl vede ca pe un stoic nezgomotos, neclintit de laude şi contestări; poezia lui - un pustiu de culoarea cenuşii. Dar "cine vrea să Ťpornescăť de undeva trebuie să aibă în vedere că numai de aici, din acest spaţiu devastat de sensuri, dezolant, o poate face." Poezia începe să aibă sens numai după ce a închis toate ieşirile de siguranţă, pierzîndu-şi tentaţia de a minţi în apărarea unui iluzoriu prestigiu. "Numai poezia?" Fireşte că nu. Metoda lui L. Raicu seamănă bine cu ceea ce s-a numit new historicism, opunînd ideologia dorită de un scriitor celei pe care i-au dictat-o tendinţele vremii, sau fondul operei formei în care ni se oferă. Eseurile lui sînt, într-un fel, crochiuri de psihologie abisală, ce refac traiectoria unor nedomolite pasiuni, ascunse de multe ori sub aparenţa "seninătăţii imperturbabile." Un Lovinescu "necanonic", nehotărîtul hotărîtor al unor mari destine literare, este recuperat dintre filele de memorii şi de corespondenţă. Pare, ca şi Bacovia, un singuratic, un om care a crezut, la modul practic, în "autonomia esteticului". Nu-l mişcă relaţiile de putere, este indiferent la cercurile sus-puse în care se mai învîrt scriitorii, acceptînd ca unică reverenţă pe aceea în faţa valorii. Omul este inexistent în absenţa operei: "un E. Lovinescu cu mîna înţepenită, o imagine de coşmar, cine-ar îndrăzni să şi-o reprezinte?" Pentru înţelegerea lui, ca şi pentru priceperea lui Thomas Mann, sau a lui Tolstoi, cu necruţătoarele lor îndoieli, textul e singura cale. Prin urmare, Lucian Raicu nu este deloc un biograf, chiar dacă răsfoieşte jurnale, ori îşi aminteşte, aproape ca-ntr-un roman, călătorii la Bombay cu Muntele vrăjit. Este, în schimb, cititorul profesionist care merge o bună bucată de drum alături de nişte scriitori-reper, nu atît prin valoare, deloc neglijabilă, cît prin statutul lor de victime predilecte ale mistificărilor de tot felul. Sub portretul de aristocrat al unui Tolstoi bătrîn, bunăoară, se ascund zeci de schiţe, care trebuie cunoscute, pentru a nu-l preţui în chip convenţional. În fiecare studiu din Calea de acces se simte aceeaşi mefienţă faţă de admiraţia protocolară, faţă de lectura lejeră, la lumina artificială a prejudecăţilor. Începi să-ţi dai seama, aproape de sfîrşitul cărţii că, de fapt, L. Raicu forţează filtrul operelor pentru a face să treacă prin el autorii, nu încremeniţi într-o imagine de dicţionar, ci vii, ca personaje în propriile lor romane. Stilul cărţii nu este de bilanţ, care contabilizează atent calităţile şi scăderile fiecăruia, trage linie şi dă verdicte, ci de eseu elegant şi liber, ca o călătorie în timp cu un tren de plăcere. Uşa rămîne întredeschisă, privirile se aruncă indiscret, în "bucătăria" încărcată de savori neluate în seamă care însoţesc "ospeţele" de soi, acelea pe care le ştie, din citite, toată lumea. Gestul criticului, mai degrabă pios, rupe cercul versiunilor autorizate, dar de mîna a doua, trimiţîndu-ne, după jumătate de secol (la data primei apariţii) la textele despre care vorbeşte. De aici de-abia, critica "aplicată" poate începe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara