Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O tradiţie eretică de Gheorghe Grigurcu


Sub luxurianta imagistică întunecată şi sub platoşa sintaxei frînte, de-o personală alură, Liviu Ioan Stoiciu ascunde un suflet arhaic. O primă dovadă a acestuia o constituie amestecul de concret şi fabulos, ambii factori ai elementarităţii, cel dintîi sprijinit pe senzoriu iar cel de-al doilea pe puterea imaginaţiei, din concursul cărora ia naştere substanţa poetică. Efectul lor e contrastul care dă viaţă textului. Cu cît prezenţa fiecăruia dintre ei e mai apăsată, cu atît contrastul e mai puternic, sporind vivacitatea discursului. E aci o manifestare a uimirii în faţa lumii date ce se revelă simţurilor (omul arhaic e un copil), dar şi o tentaţie permanentă a trecerii într-o lume paralelă care amplifică ori numai dereglează semnificaţiile celei reale. Cotidianul se împleteşte la fiecare pas cu un soi de „metafizică” spontană, nedesfăcută de reprezentările fizice. O atare poetică se exprimă cu remarcabilă energie în abordarea temei morţii, căreia îi este închinat volumul la La plecare. Aci cotidianul e relativizat de factorul mitic, dar şi acesta se încarcă de materia cotidianului, precum o patetică formă de continuitate a vieţii ce nu se îndură a renunţa la nimic din ce-i aparţine. „Omul, la moarte, arată Lévy-Bruhl, în L’Âme primitive, încetează să mai facă parte din grupul celor vii, însă nu să existe. El a trecut numai din această lume în alta”. Prin urmare moartea nu e abstragere, ci o existenţă mai degajată, mijlocită de „descîntece băbeşti”, de o „magie” plurimilenară, saturată de înfăţişările familiarului rustic (aşa cum faraonii nu se puteau despărţi de slugile şi confortul lor nici în piramide, ţăranul nu se poate despărţi de factorii ocupaţiei şi orizontului său domestic): „stai liniştită, nu e decît un exerciţiu de pregătire... Cu/ acea forţă care alină corpurile/ cereşti, intră/ pe geamul zăbrelit: înfăcărarea ei nu ţine de multă vreme./ Cu aceeaşi senzaţie de dezgust, în mijlocul/ unei harababuri de neînchipuit. Încărcată de relicve şi descîntece/ băbeşti, ţinute minte inconştient:// neglijentă, învăluită în ceaţă şi nouri. Că e o adevărată/ magie la mijloc. Atîta/ ştie, că «a fost scufundată»: dar/ unde? În raport cu masa de pornire în rotaţie... Arată cu/ degetul la cap, că e sărită de pe fix. Nu găseşte/ locul, intră/ pe oriunde, cîte orificii are omul? Face pe dracul ghem, scotoceşte,/ taie, înţeapă,/ răstălmăceşte, e rugată să arate limba şi ea contractă cu/ cu putere maxilarele, ţipă ca din gură de şarpe,/ nu-şi găseşte locul. Îi miroase/ a mîl sălciu. A/ fost scufundată sub un strat de mîl sălciu? Îşi/ caută înnebunită sufletul...// Nu de multă vreme: cînd a/ surprins-o/ moartea, ea desfăcea nişte păstăi de fasole” (Îşi cercetează mîinile, vîrfurile degetelor i se par mai subţiri).

Avem a face aşadar cu o abordare a experienţei thanatice din unghiul unei mentalităţi tradiţionale. Dar e o tradiţie deviată, eretică. Înregistrăm un compendiu liber al vieţii ţărăneşti care nu se lasă doborîtă de spaimă în faţa sfîrşitului fatal, gata mereu de şotii. Banalitatea ostentativă, provocatoare ţine în şah solemnitatea. Forul oralităţii familiare joacă un rol de căpetenie. Apelînd la un limbaj primenit (săteanul actual citeşte presa, ascultă radioul şi urmăreşte televizorul), poetul descoperă un fond carnavalesc străvechi. Ritualul se dizolvă în bună dispoziţie, angoasa trece în bonomie, spaima se topeşte în farsă. Extincţia e tratată prin antidoturi umorale, înecată în chef: „Dar e sinistru, dragă. Ascultă,// coborîrea pe Phobos avînd să se facă după un drum de două/ sute de zile... Nu de 40, nu de jumătate de an,/ fără pomană? Fix// două sute: aici, unde e răstignită/ firea cea veche, ticăloşiţi cum sîntem cu toţii, vicioşi./ Ticăloşiţi din lipsă de lucru, strînşi/ buluc în faţa unei cariere de nisip, «îndeplinind/ închinăciunea/ faţă de Învăţător», ca la cîrciumă: evoluînd pe baza unui/ moştenit «program/ chimic». Aici, unde se exercită o presiune dinlăuntru asupra/ ochilor, ochii fiind împinşi înainte. La// o ceremonie/ zadarnică. «Nelucrători ai/ păcatului»: comentînd că, în urma lor, în ruinele oraşelor/ filistene, arheologii vor/ găsi un şi mai mare număr de căni de bere, căni strînse/ buluc, avînd/ ciocuri cu filtre pentru/ reţinerea/ rămăşiţelor de orz ce pluteau în berea proaspăt preparată...” (Cei ce poartă trup). Psihanaliza e luată peste picior, frica apare anihilată de licenţiozitate: „La cules, în subconştientul/ colectiv, în galerii, la intrare cu/ doi cartofi şi un/ morcov: chiar nu vă e ruşine? Băi, obsedatelor! O călugăriţă/ le aruncă. Alta/ dintre ele întreabă: cine/ îmi pune creierul la loc? Mi-a căzut creierul/ pe jos, de pe pernă./ Bine că nu ţi-a căzut în gură. Ba bine că nu i-a căzut între/ picioare... Femei/ îngenuncheate, numai găuri,/ degradate şi inutile, obiecte ale plăcerii, care/ iau ostatici/ la întîmplare, întărîtate, «puse în slujba unei taine//mari», Dezbrăcate să/ celebreze, la mormîntul copilăriei lor, la gura peşterii, «sărbătoarea/ trandafirilor care ascund ieşirea/ genitală pe lumea/ cealaltă» – iaca! Speriate de ţipătul continuu, de alaltăieri, al/ unei cucuvele...// Femei îngenuncheate la cules, nu/ departe de o grămadă de bărbaţi împietriţi, pe care îşi fierb mămăliga” (Te învăluie un miros de arsură, fără să ardă ceva).

Peste tot pluteşte un sacrilegiu vesel, precum cel analizat de M. Bahtin, în legătură cu Rabelais, probă că meridianele arhaice îşi răspund. Realismul grotesc sau carnavalescul, spre a relua terminologia cercetătorului rus, e o manifestare populară a rîsului festiv avînd la bază o întrepătrundere între cosmic, social şi corporalul omenesc. Pentru a învinge groaza de cosmic prin veselie, apare hiperbolizarea umanului josnic, accentul fiind pus pe orificiile prin care trupul se revarsă în lume sau primeşte lumea într-însul. La antipodul idealului clasic pentru care corpul uman e incomunicabil, lipsit de orificii, grotescul prezintă, graţie acestui schimb de materii, două trupuri într-unul singur, unul al morţii, altul al naşterii: „în stînga, o făclie aprinsă. După/ dezlegarea de la sfînta/ spovedanie. O/ cioară ciuguleşte şi cîrîie, mimînd atît de bine dezorientarea/ şi tristeţea. În spate,/ constrîngerile:/ dovadă// a ridicării întru salvă. Se aude zăngănit de linguri, o/ fi pe-aproape vreo cantină/ populară. De jur/ împrejurul meu prinde contur viitoarea formă/ anorganică. Plus pietrele din cer pentru mormînt şi undele radio/ recepţionate,/ undele emise acum zece miliarde de ani... Aici,// unde totul mi se lipeşte de piele,/ e o teamă/ atavică nedesluşită” (Pe la miezul nopţii se aude gălăgie în pereţi). În locul aneantizării, obştescul sfîrşit aduce o evoluţie burlescă a materiei, un şir de monstruozităţi înveselitoare. Capul muribundului creşte pînă la dimensiuni neverosimile, ocupînd tot spaţiul înconjurător, în vreme ce faţa i se micşorează, luînd forma unui bot, apoi forma unui cioc de cocoş care înghite o rîmă. Superstiţiei i se dă cu tifla: „atît a mai rămas din el, «ceva/ ca un disc». După ce a fost spălat. Ţaţo, dacă-i faci cuiva/ vrăji cu apa cu/ care a fost spălat mortul, ăla se usucă pe/ picioare... Vei repeta la toţi sminteala asta?” (Chemarea lui la luptă nu i-a trezit pe cei adormiţi).

În consecinţă, se petrece sub pana lui Liviu Ioan Stoiciu o devalorizare a satului celebrat de poeţii tradiţiei romantic-ruraliste (Alecsandri, Coşbuc, Iosif, Goga), mitizat de Blaga în viziunea sa cosmotică (satul socotit ca un centru al lumii) şi încă tratat cu gravitate în vehemenţele expresionismului şaizecist (Ion Gheorghe, Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, George Alboiu, Ileana Mălăncioiu). Satul lui Stoiciu răspunde unui antimit. Transcendenţa e menţionată doar ca un registru antinomic, atenţia orientîndu-se către fenomenalul derizoriu, dacă nu de-a dreptul caricatural. „Metafizica” apare doldora de materialităţi, nu e decît un vis (cel mai adesea urît) al materiei. E cel mult un efort de spiritualizare eşuat: şi vede chipul gălbejit în apa din/ găleata/ fîntînii, aplecat să bea cîteva înghiţituri: «obiect/ netrebnic, asta sînt» – oare, în «mîna cui/»// Străpuns în inimă de sabia/ destinului, că el nu/ a ţinut isonul celorlalţi: unde nu e nici întristare, nici/ durere, nici amărăciune, nici suspin./ Ieşit din rînd, rămas/ singur, însetat permanent, croncănind: mi-e foame! Dar/ nu mai poate bea şi/ mînca, deoarece nu mai are nimic, nici stomac, nici intestin, totul/ a putrezit! A fost îmbălsămat? Acum are/ cioc de barză” (A fost afurisit de cineva, ori singur s-a blestemat). S-ar putea face o apropiere cu ciclul La lilieci al lui Marin Sorescu, acela totuşi de un pitoresc jucat într-un perimetru mai strîmt, absorbit de anecdotă. Personificată, moartea e ð„durdulie, văduvă, cu un puf/ fin pe ea, galben, numit de cei vechi «praful/ strigoiului»”, ori o „femeie cochetă”, „decolorată, mînjită pe faţă cu făină,/ cu dinţii mari, tăiaţi din/ cartofi”, pe deasupra îmbrîncită de soldaţi”. În preajma mortului dansează fantasme umane (cocoşatul cu scripcă) şi animaliere (viţelul), afectînd un realism plutitor precum la Chagall: „ascultă, părinte: priveam în urma lui, a/ cocoşatului cu/ scripcă. Îmi frămîntam mintea,/ analizam... pe/ cărarea în formă de spirală, a grădinii, cărarea de la intrare: pietrişul îi/ scîrţîia sub paşii uşori... Cui? Cum, cui? Cocoşatului, cu/ o umbră de viclenie./ Îmi muşcam pînă la sînge o buză. Analizam// lumina solară, după/ trecerea ei prin atmosfera planetară. «Pe o/ spirală/ a reînnoirii» – cu două picioare de viţel descărnate lîngă mine” (Chemat la căpătîiul celei ce dă semn). În versurile lui Liviu Ioan Stoiciu transpare incredulitatea ironică şi jovială, tristeţea înclinată spre bufonerie a fibrei naţionale româneşti, care a plăsmuit Cimitirul vesel de la Săpânţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara