Despre asta am scris, despre supravieţuire", ne îndrumă Ioana Nicolaie lectura, pe coperta a IV-a a cărţii sale O pasăre pe sârmă. Într-o dezbatere critică purtată anul trecut, cu polemici frontale şi colaterale, s-a vorbit mult, în siajul opiniilor lui Paul Cernat, despre mizele mari şi mizele mici în literatura noastră "tânără". Prozatorii recenţi, ai anilor 2000, n-ar avea memorie istorică şi culturală, fiind nişte bricoleuri postmoderni, cu toate deficienţele "optzeciştilor", dar fără meritele acestora. Lipsite de teme majore şi de o elaboraţie pe măsură, cărţuliile lor, fără viziune şi chiar fără suflu epic, apar ca nişte produse de unică folosinţă.
E suficient să parcurgem O pasăre pe sârmă, pentru ca diagnosticul generalizant al lui Paul Cernat să-şi arate hibele. Autoarea are, fără îndoială, teme înalte şi grave: supravieţuirea într-o Tranziţie sălbatică, drama neînţelegerii dintre un tată şi fiica lui, descoperirea imposturii în întreaga existenţă a partenerului de viaţă şi, nu în ultimul rând, dorinţa unei tinere de a trăi frumos şi curat, ca într-un vis pionieresc de acum un sfert de veac. Toate aceste puncte forte ale unei anumite înţelegeri asupra literaturii nu au vreo relevanţă dacă nu sunt susţinute din interiorul paginilor de proză. Debilitatea artistică a pseudo-romanului de faţă nu se salvează printr-o tematică şi o problematică "onorabile" care l-ar subîntinde. Că scrie despre evadarea Sabinei din orăşelul ei de provincie nordică ori despre o invazie a gândacilor într-un cămin sordid din Fundeni, Ioana Nicolaie scrie la fel de plat şi, frecvent, de stângaci, nediferenţiind registrele, nestăpânind codurile şi neavând o familiarizare cu ceea ce sună bine şi ceea ce nu sună bine în limba română. Ce diferenţă faţă de un roman tot de tinereţe auctorială, şi tot despre tinereţea sufocată, cum este Drumul egal al fiecărei zile! Dar dacă temele grave ar impune romanele (şi nu invers), n-am mai putea opera nici o distincţie între prozatoarea Gabriela Adameşteanu şi "prozatoarea" Ioana Nicolaie...
"- Felul în care vâjâie vântul pe sub fereastra camerei mele mi-e foarte familiar. Ca şi mirosul de găini fierte şi jumulite. Doar senzaţia că sunt suspendată, ca o pasăre pe un fir electric, e ceva nou. Într-un oraş ca ăsta eşti ca şi pierdut, poţi dispărea, poţi să te îmbeţi, te poţi prostitua, poţi face orice, că nu stă nimeni cu ochii pe tine. Şi dacă dai de necaz, nu sunt mulţi care să-ţi fie aproape" (p. 40). Sunt revelaţii metropolitane pe care Sabina, avându-le, ţine să i le comunice colegei sale Roxana, "cândva în noiembrie". Când se va muta din garsoniera comprehensivei tanti Norica, eroina studentă va face şi un bilanţ de etapă: "În garsonieră, dimineţile vernil ieşeau din pereţi, amiezile oranj aveau surâsuri prelungi, serile bleu îşi puneau haine puşteşti. Sabina trăia altfel, înăuntru cu zece etaje temătoare, în piept cu nopţi flauşate, în inimă cu învălmăşeală. Peste cartierul lui tanti Norica pocnise un fel de copertă, ceasurile închise-n troleu dispăruseră într-un plic la prietenul ei de departe, nopţile nedormite rămăseseră-n cămăruţa ei cu pervaz şi castane." (pp. 100-101). Odată cu zgomotele marelui oraş, în interioarele sărăcăcioase ale cărţii intră elementele atmosferice, tulburând puţin registrul realist: "Un nor din cei transparenţi, de departe, veni cu bobârnace spre ea. Şi-o însoţi până la garsonieră" (p. 115). "Un nor dolofan de departe trăsese zăvorul, intrase. Avea să iasă spre unsprezece, când Eman descuiase uşa uşor." (p. 137). "Vreme de trei zile, nori întunecaţi se buluciră în cameră. Sabina nu reuşi să-i alunge, aşa cum nu putu să vorbească. Dezolarea erupsese ca un vulcan." (p. 214). Senzaţiile ambigue şi marile emoţii ale tinerei protagoniste îi alterează exprimarea, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Dar procesul acesta interior, în a cărui analiză şi vizualizare prozatorii veritabili obţin uneori adevărate performanţe, are la Ioana Nicolaie astfel de rezultate, liricoide la modul ridicol. Ca şi în alte romane de ultimă generaţie, auto- sau pseudo-ficţionale, prin stil indirect liber şi diverse instanţe confuze logic şi filologic, filele şi capitolele compromiţătoare circulă pe ruta autor-naratori-personaje, fiecare dând vina pe celălalt. Naratorul este necreditabil, personajul e, bietul, o creatură de hârtie, iar autorul, orice ar spune critica răuvoitoare, are teme majore.
Să citim atunci romanul nu pentru valenţele lui de expresivitate (aceasta fiind mai degrabă involuntară), ci pentru episoadele formării şi deformării unei tinere provinciale, în malaxorul Capitalei. Sabina Seni trece prin întâmplări şi experienţe care o fac să se simtă o pasăre pe sârmă. În autobuzul supraaglomerat, un tânăr libidinos i se lipeşte de trup. Un arab care îi oferă, nitam-nisam, flori i-a furat de fapt portofelul. Trecând pe lângă un Circ al Foamei, e cât pe ce să primească în creştetul capului un vas ceramic aruncat de sus. Lucrează la un magazin de modă, pe post de manechin viu. Apoi va fi vânzătoare la Three Stars, fast-food ţinut tot de nişte arabi. Coincidenţă: patronul de aici este hoţul care i-a dat flori. Un capital se face greu, în anii '90...
După trei luni de muncă istovitoare, experienţa de la fast-food este încheiată de eroină şi astfel închisă de autoare: "Patronul intră în Three Stars. Toamna începu să coloreze frunze lângă sandaua Sabinei. Studentul la Teologie îi aduse ultimii bani. Zâmbind, Nabil îi făcu un semn de drum bun prin geamul uşor aburit. Sabina, liberă, pleca mai departe." (p. 139). Rămânem în plin foileton existenţial. Studenta participă la emisiunile unui Radio Iubirea, de pocăiţi, după care încearcă să vândă, alături de roşcovanul ei iubit Eman, produse Deptel. Nu merge. Îşi va căuta altceva. N-ar vrea să se angajeze la Princess Casino, nici ca damă de companie. Va demara în schimb, cu trei colegi de cămin (Eman included), o afacere profitabilă. Cumpără eugenii, băuturi răcoritoare, alcool şi ţigări din complexul Niro ("peste pod, în Voluntari") şi le revinde în căminul din Fundeni. O vânzătoare en gros, într-o criză de gelozie, refuză să-i mai vândă sucuri de grepfruit. O mână masculină, cordială, îi pune însă în sarsana patru sticle. Afacerea studenţească merge bine, până când doi matematicieni bărboşi încep să-i concureze pe întreprinzătorii noştri. Aceştia se recalibrează, organizând tombole pentru fidelizarea clienţilor. Premiul e o ciocolată şi, la fiecare tragere, îl câştigă o anume Nina. Un abur "fantastic" intră astfel în "romanul" "realist" (scuzaţi excesul de ghilimele) al Ioanei Nicolaie. O studentă din Bolivia, care împarte brăţări magice în dreapta şi-n stânga, aduce energiile pozitive în camerele şi vieţile căminiştilor. O alta, pe nume Erika, şi paraşutată pur şi simplu în intriga cărţii, erotizează în schimb întreg căminul, luând-o sistematic, de la un etaj la altul. Sabina va descoperi că nici iubitul ei Eman nu s-a putut sustrage acestui magnetism. La final, despărţindu-se de el, eroina se va simţi eliberată moralmente. Poveştii lacrimogene cu cele "două punctişoare din patria tranziţiei" i se dă o încheiere textualistă: "Îşi scoase carneţelul şi începu să scrie ceva. Despre ea însăşi ca un coridor luminat. Despre uşile deschise într-o parte şi-n alta. Despre prietenii întorşi cu spatele, care se pregătesc să iasă prin ele. Eman e la un capăt deja surpat. Încearcă să-i mai facă semne cu mâna, dar ea nu-şi ridică privirea: mai are atâtea de scris până jos... SFÂRŞIT" (p. 253).
Judecată strict ca o încercare de roman, O pasăre pe sârmă e o încercare complet ratată. Dar ca telenovelă dâmboviţeană, opera Ioanei Nicolaie (cu teme înalte, conflicte pasionale, capitalism sălbatic şi lirism de pension) ar merita o continuare.
