Nu mă hotărăsc deloc ce fel de rai e Raiul găinilor. Cu siguranţă unul fictiv, trăind, ca orice construcţie literară, din fine tehnici scriitoriceşti, studiate cu amănuntul. Cu siguranţă unul real, atent, fidel fotografiat. Te simţi în el prizonier şi pasager. Sau pur şi simplu te simţi firesc - dar asta se întîmplă pentru că eşti, măcar un pic, personaj al lui. E o parte din raiul tranziţiei de acum.
Dintre toate cărţile pe care le-am citit în ultima vreme, aceasta are titlul cel mai expresiv: Raiul găinilor. Urmează subtitlul, întrucîtva lămuritor - fals roman de zvonuri şi mistere. Autorul, Dan Lungu, nu e la prima carte bine scrisă, însă Raiul găinilor e primul lui text de dimensiuni mai mari, primul text care-i permite să construiască o lume coerentă, să-i dea o identitate, să alcătuiască, din frînturi de poveşti şi din gesturi mărunte, o lume reală şi o lume fictivă în acelaşi timp.
Pe o stradă de periferie, dintr-un oraş fără nume, nu prea mare, probabil moldovenesc, se întîmplă şi nu se întîmplă nimic. Un drum asfaltat doar pînă la jumătate îl împinge pe cititor într-un univers de moloz şi case scăpate de ameninţarea demolării în anii sistematizării, cu ştir, urzici şi găini, cîini fără stăpîn, cu straturi de ceapă, cu o casă mare construită în anii din urmă - a Colonelului -, cu o bodegă, "Tractorul şifonat", locul de întîlnire al bărbaţilor. E o stradă cu ferestre şi porţi multe, din spatele cărora îi poţi privi, aproape neobservat, dar mereu bănuit, pe cei de afară. Decorul bine compus, firesc şi comun, al unui rai domestic contemporan, de lume mică, dar nu închisă, cu ritm şi istorie proprie, izolată la marginea unei lumi mai mari, din care-i sosesc neîncetat legendele. Personajele? Mai toţi foşti oameni ai muncii la uzinele statului şi familiile lor, oameni conturaţi din cîteva gesturi şi replici îngroşate, păpuşi ale unui teatru nu neapărat ridicol. Nu autorul le mînuieşte, ci un sistem ceva mai complicat: mentalitatea de rai periferic. Acesta e subiectul cărţii, aceasta e acţiunea romanului, care se lasă citită numai printre rînduri, căci altfel Raiul găinilor e un roman accesibil oricui, relaxant prin umorul deschis şi surprinzător prin firescul povestirii.
Tehnica e cea a colajului şi autorul o stăpîneşte desăvîrşit. Cartea e alcătuită din secvenţe cu statutul de capitol, care pot fi citite, cu aceeaşi savoare, şi separat. Sînt povestioare scurte, comunicînd între ele doar prin numele personajelor, similare celor publicate de Dan Lungu în Proză cu amănuntul. Ca orice lume mică, Strada Salcîmilor e în acelaşi timp banală şi interesantă. E un eşantion din realitatea cu care ne învecinăm cotidian, un spaţiu pe care-l traversăm cel mai adesea indiferenţi, ca pe orice spaţiu cunoscut şi anost. Raiul găinilor se citeşte însă cu sufletul la gură, ceea ce nu e un paradox, pentru că autorul are un merit esenţial: ştie să vadă şi ştie să spună ce a văzut. Rezumate, povestirile sînt neinteresante, farmecul lor vine din felul în care sînt scrise, din limba personajelor, din insistenţa aproape cinematografică asupra unora dintre detalii. Memorabil e capitolul doi, în care Mitu povesteşte cum a fost primit la CC de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cum a primit o Dacie, urmare a acestei vizite. Întreg textul e alcătuit dintr-o savuroasă succesiune de replici-povestire. Dar probabil cea mai simplă dintre povestiri e cea din capitolul opt, "în care ne dumirim de ce dl. Costel Spătaru nu stă de vorbă cu nevastă-sa". E negru de supărare. Şi-a cumpărat de la un basarabean din piaţă o pereche de ochelari portocalii. Nu i se potrivesc, sînt prea mari. Apoi s-a întîlnit cu dom' Plopşoru, fostul lui maistru. Avea card, iar el nici măcar nu ştia ce e acela un card, maistrul i-a arătat cum funcţionează, chit că nu mai avea bani pe el. Iar pînă diseară mai e mult, nici nu ştie ce îl mai poate aştepta într-o asemenea zi. Aurora doar tricotează şi se uită pe geam. O vede pe Milica, personajul din capitolul întîi care intrase - prima de pe stradă - în casa colonelului. A avut ce povesti după, în mai multe variante. Dar asta în capitolul întîi. Oricum, zvonul e legea suverană pe Strada Salcîmilor. Acum Milica intră la madam Covalciuc. Probabil ca să-şi bage nasul în chestia cu rîmele, a căror poveste cititorul o află un capitol mai devreme, istorisită la "Tractorul şifonat" de Relu Covalciuc, care tocmai a avut un vis premonitoriu. Aproape două zeci de pagini în care nu te poţi dezlipi din citit, deşi ai în faţă poate cea mai banală scenă de viaţă cotidiană, pătrunsă de o anumită doză de ridicol şi caricatural.
Romanul aduce în contemporaneitate şi tratează în regim întrucîtva parodic teme vechi ale literaturii. În primul rînd pe cea a locului în care nu se întîmplă nimic, cu toată suita de detalii care decurge de aici - nebuna oraşului (Hleanda o cheamă şi a prorocit cu voce neomenească, de pe vremea comunismului, sosirea mîntuirii, sfîrşind tragic, în aceeaşi epocă, hărtănită de cîinii pe care-i îngrijea), "înţeleptul" oraşului (e dom' Petrică, el dă mereu verdictul final), casa misterioasă în care doar un personaj pătrunde şi care devine subiect de speculaţii şi de fabulă. Dar peste acestea e suprapusă o altă lume.
Talentul lui Dan Lungu nu e doar unul literar, Raiul găinilor are o miză mult mai largă. Lumea de margine e un spaţiu interesant sociologic şi antropologic, de aici un ochi atent prelevează eşantioane comportamentale, periferia e spaţiul privilegiat care permite acest lucru, pentru că totul se vede aici în formule îngroşate. Iar marginea nu e strict una geografică, de oraş provincial, ci, într-un anume sens, şi una istorică. Povestioarele de pe Strada Salcîmilor se lasă imediat situate în timp prin detalii uşor de recunoscut: sîntem în perioada de acum, în anii pe care-i trăim, anii tranziţiei, dar care mai ales sînt anii de după comunism. Prin aceasta o periferie temporală capabilă să vorbească cel mai bine despre ce s-a întîmplat înainte, despre un anumit fel de construcţie identitară. Istorioarele din roman întrepătrund de altfel planurile temporale şi cîteva secvenţe vorbesc despre - citez - "frumuseţea vieţii în anii comunismului". Formularea are, neîndoielnic, o nuanţă ironică, dar, dincolo de aceasta, ea trădează o realitate mai adîncă: nostalgia faţă de ce a fost ţine de mitologia firească a oricărui rai domestic. Şi Strada Salcîmilor e un rai domestic. Cu tot derizoriul şi cu tot fantasticul unei asemenea statut.
