[Drăgăşani, 13 aprilie 1925]1
Da bine, coconilor!2
Aţi luat manuscrisul şi aţi şters-o olteneşte. Bravo dumneavoastră! Acum ascultaţi aici să vă precizez condiţiile sine qua non ale publicării (cu dşumneaţvşoaţsştrăţ trebuie s-o iau cu străşnicie, că nu merge. Sunteţi în stare sămi publicaţi scenele fără titlu, fără corectură, Doamne fereşte!).
Deci să ne înţelegem:
1) Titlul piesei este: "Am ucis păcatul",
2) După titlu, urmează cuvintele: Actul I şi apoi dedesubt cu petit: ŤHolul unei mari curţi boiereşti, la ţarăť. În loc de hol, eu aş fi crezut că merge Ťantreulť, dar am văzut că cei de la Bucureşti se făceau că sunt nedumeriţi, aşa că las la aprecierea dşumneaţvşoaţsştrăţ între aceste două cuvinte.
3) Urmează, apoi, după cum e pe manuscris, coloană cu coloană, dar greşelile de ortografie nu mă privesc pe mine, ci pe dşumneaţvşoaţsştrăţ.
Manuscrisul ce vi l-am dat e o transcriere făcută de un frate al meu, mic licean, iar dşumneaţvşoaţsştrăţ n-aţi binevoit să veniţi a doua zi, ca să vedem ce e de îndreptat într-însul (mai ales că pot fi şi unele cuvinte, pe care el le va fi citit greşit şi le-a transcris la fel; vedeţi ce va să zică Sturm und Drang!)3.
În sfârşit, acolo unde vi se pare un nonsens - vorbesc de apropierea de cuvinte, căci aşa dşumneaţvşoaţsştrăţ toată piesa vi se poate părea un nonsens - puteţi să schimbaţi.
4) Vă autorizşezţ să publicaţi până la scena şaţ 5-a inclusiv - şi mi-e indiferent, dacă publicaţi totul odată sau 2-3 scene odată şi 2-3 scene altă dată. În orice caz de la scena şaţ 6-a inclusiv încolo - verboten4 - Scena şaţ 5-a e scena când Ilarie rămâne singur. Cred că aici nu mai e nevoie să mai insist.
5) Imediat ce se culege şi se fac corecturile, vă rog să-mi trimiteţi manuscrisul, de care am mare nevoie.
Asta e tot.
Puteţi adăuga vreo notiţă jos că piesa e în 4 acte. Pentru interesul lecturii eu aş fi de părere să puneţi toate cinci scenele odată. Şi acum o mică vorbă cu dşomnulţ Herescu5: spunea că vorbeşte cu Mihalache6 ceva şi-mi scrie Ťnumaidecâtť la Drăgăşani. Când colo nici un semn. Măi, ce gasconerie oltenească! Nu face nimic. Mai vine o dată roata să fie manuscrisul în mâna mea.
Şi acuma dşomniţlor, petrecere frumoasă şi un număr de Paşti cum nu i-a mai fost dat Olteniei să vadă! J'avons l'honneur.
Gib I. Mihăescu
P.S.
Apropo - Persoanele până la scena şaţ 5-a inclşusivţ se numesc: Ilarie, Ifrim Mihuţ, Doica.
Vă rog însă să nu le puneţi cum se obişnuieşte în şir la începutul piesei. Piesa e aşa scrisă, în aşa fel că se poate vedea foarte uşor numele lor din cuprinsul ei.
Numele personajelor la începutul fiecărei replici, eu cred că ar trebui scris întreg. În orice caz, la primele replici, de fiecare dată, când intră câte un personaj nou, numele acestuia trebuie scris întreg. În colo faceţi cum credeţi. Cu bine, după Paşti.
şDomnilor de la revista "Flamura", Bulevardul Carol 69 (bravos!), Craiova. Recomandat - Gib Mihăescu, avocat, Drăgăşani.
Investigaţii recente, întreprinse în mai multe arhive şi biblioteci particulare din Capitală şi din unele oraşe din ţară, mi-au îngăduit să descopăr un însemnat şi preţios material documentar privind biografia, opera şi receptarea creaţiei lui Gib I. Mihăescu (n. 1894 - m. 1935), unul dintre cei mai semnificativi prozatori din perioada interbelică.
Cele două ample monografii, închinate autorului arhicunoscutului roman Rusoaica şi datorate lui Mihail Diaconescu şi Florea Ghiţă, din anii 1973 şi 1984, sunt lacunare, imperfecte şi scrise neîngrijit. Ele datează, sub toate aspectele, chiar din anii publicării lor.
Informaţia de istorie literară e precară, incizia critică e submediocră, iar portretele finale sunt elaborate în stilul necrotextelor de la începutul secolului XX.
Monografiile, menţionate aici, scrise grăbit şi, uneori, în colaborare, sunt la origine nişte pedestre lucrări de doctorat, pe care le-au citit, doar conducătorii, din raţiuni lesne de înţeles.
În ceea ce priveşte opera propriu-zisă şi restituirea ei, ne aflăm într-o nefericită situaţie încă din 1976, când a apărut primul volum sub îngrijirea total neinspirată a lingvistului şi filologului Al. Andriescu, un cunoscător, îndoielnic, al creaţiei lui Gib. I. Mihăescu, aşa cum a probat-o, recent, şi criticul literar Ion Simuţ în paginile revistei România literară.
Aceste sumare şi indulgente observaţii mi-au fost sugerate de relectura celor două tomuri, indigeste, care nu au contribuit cu nimic la cunoaşterea, înţelegerea şi situarea operei lui Gib I. Mihăescu, din punct de vedere estetic, într-un topos ce i se cuvine şi pe care cei doi cercetători literari încă nu l-au găsit.
Şi acum misiva, necunoscută, trimisă redactorilor de la revista Flamura (1922-1928), în care se consemnează întâia şi ultima colaborare a lui Gib. I. Mihăescu în paginile publicaţiei craiovene.
Să precizez, încă de la început, că e vorba de publicarea piesei Am ucis păcatul, care, în urma unor modificări, esenţiale, se va numi Pavilionul cu umbre şi care, în 1928, cu prilejul reprezentării pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, îi va aduce un răsunător şi binemeritat succes ca dramaturg. Rolul principal a fost încredinţat artistei Maria Ventura, societară a Comediei Franceze.
Misiva, pe care o transcriu aici integral, conţine informaţii de toată însemnătatea.
