Acribios cercetător literar, Niculae Gheran este dublat de un moralist iar acesta la rîndu-i e însoţit de un autor cu o scriitură suculentă. Reconstituirea trecutului favorizează în cazul d-sale o alonjă a consideraţiilor generale, o "filosofie" care, bizuită pe momente revolute, se potriveşte, în nuanţele ei de incredulitate, de relativism consumat, şi prezentului ce n-ar putea fi decît urmarea lor mai mult ori mai puţin fidelă. Un aer "cronicăresc" se insinuează între liniile ce dau seama de "mersul lumii". Schimbările sunt mai curînd de distribuţie şi decor decît de fenomenologie morală, ultima recurentă în desfăşurarea noilor scenarii: "Atunci, ca şi azi, asistam la eterna ciondăneală dintre tineri şi bătrîni, sub privirile debusolate ale unei generaţii de scriitori scoase din drepturi, între care Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, dar şi ale multor mînji ce tropăiau în grajdurile de partid, dornici să ajungă cît mai repede în arenă". Autorul nu evită termenul crud, comparaţia ghimpoasă, "în anul 2000, aveam două volume inedite din opera lui Rebreanu, două sicrie pe care nu izbuteam să le îngrop în vreo tiparniţă românească". O sapienţă de ins care a văzut multe îl îndeamnă a se opri asupra aspectelor de instabilitate, de efemer ale vieţii literare, la ceea ce s-a numit doctrinar "mutaţia valorilor estetice", însă cu o privire "bătrînească" ce pare a se situa deasupra teoriilor, o privire venind mai din trecut şi pe care actualitatea pare a o certifica. O empirie sieşi suficientă se pronunţă în remarcile d-sale care, ocolind speculaţiile savante, se adresează bunului simţ. "Oameni mici şi oameni mari ... Dumnezeu ştie cine şi cum îi măsoară, cîtă vreme dimensiunea lor diferă de la o zi la alta". Sau: "Mai aproape de noi, pe vremea lui Eminescu, un poet ca Vasile Bumbac beneficia de o mai mare notorietate. Dacă la bursa valorilor hazardul rămîne hazard, inovaţia avînd uneori în public şi un rol inhibator, la ruleta politicii competiţia se înrudeşte adesea cu iluzionismul. Cîştigă cel care, minţind frumos, începe să şi creadă ce spune, mai ales cînd alţii din jurul său îi laudă Ťadevărurileť". Vorbe "la mintea omului". Un gen de omniscienţă elementară se pronunţă în atari propoziţii care se adresează unui auditoriu presupus mai puţin deprins cu cele "ale vieţii", mai puţin "hîrşit în relele ei", viaţă nu doar nemiloasă ci şi, de atîtea şi de atîtea ori, perfidă, ascunzîndu-se sub derutante aparenţe. Cîte un consiliu sună la prima vedere stupefiant. Cu toate că "omeneşte" n-ar fi rău să fii promovat, "este la fel de bine să te mai şi buşească soarta, pe care, la drept vorbind, ţi-o cam croieşti şi singur".Cum aşa? Avantajele ultimei ipostaze sunt totuşi reale: "Din clipa cu pricina, telefonul nu-ţi mai sună ca la Gara de Nord, poştaşul nu te mai deranjează, putînd să respiri în linişte. S-a dat stingerea! Este momentul cînd, tîrziu, înţelegi mai bine porunca biblică de a te ruga Domnului pentru fericirea duşmanilor. Ei cel puţin au meritul de a fi fost consecvenţi în ura lor".O consolare e de asemenea articulată în marginea zicalei "Cînd tot răul e spre bine", verificată inclusiv "pe propria piele" de autor. N-a scăpat oare de-o moarte violentă Iordan Chimet, "refuzat cu delicateţe de Veronica Porumbacu să participe la o sărbătoare de Purim", în clădirea unde s-au aflat A.E.Baconsky , Mihail Petroveanu, Mihai Gafiţa şi soţiile acestora, cu toţii victime ale seismului din 1977? "Adevărat noroc în ghinion, petrecut mai totdeauna la graniţa dintre tragic şi comic", subliniază apăsat dl.Gheran. Aşadar un registru paremiologic cu adaptări şi exemplificări personale, o tendinţă de şugubeaţă "învăţătură" ce ne întorc gîndul spre Cornel Regman şi hăt, mult mai departe, spre faimosul humuleştean şi spre "fiul Pepelei"...
Explicabil ca în asemenea condiţii numeroase pagini de restituţie ale trecutului semnate de Niculae Gheran să aibă o alură de evocare prozastică, apelînd la imagini, la surprinderea "pe viu" a unei faune şi a unei ambianţe. Interesul cercetătorului, axat pe epoca interbelică şi pe cea postbelică, se orientează spre figura umană surprinsă pe cît cu putinţă în pitorescul său, în palpitul său anecdotic. Nu avem a face cu nişte copii fidele, cu fotografii din a căror neutralitate s-ar evapora atmosfera unui contact subiectiv, ci cu schiţe voit deformate, cu linii îngroşate. Cu tot aerul bonom, cu toată jovialitatea pusă în joc, nota lor de caricatură nu e defel neglijabilă. Mai curînd decît cu un grav "dosar de existenţe" avem a face cu un album de crochiuri amuzate şi amuzante. Persoanele devin personaje sub specia unei voioşii a condeiului ce înclină spre maliţiozitate. Sita lui Niculae Gheran reţine întîmplările hazlii din culisele biografiilor scriitoriceşti, materia care constituie apanajul a ceea ce se numeşte la petite histoire. Pe marginea unei epistole pe care întreprinzătoarea actriţă Elvira Godeanu o trimite lui Liviu Rebreanu, pe atunci aflat la al doilea al său directorat la Teatrul Naţional, întîlnim următoarea glosă detectivistică: "Să recunoaştem că tonul şi siguranţa cuvintelor sunt cu totul diferite de poceala primelor slove. Mai tînără cu vreo 21 de anişori decît Rebreanu - artista avea atunci 37 de ani - , autoarea epistolei mă pune uşor pe gînduri în alternarea unor verbe, conjugate cînd la singular, cînd la plural, ca şi a înlocuirii pronumelui dumneavoastră cu dumneata. (Cu sau fără semnificaţie, Dumnezeu ştie!)". Într-o bună zi, în casa vîrstnicului Mihail Sorbul pătrunde o jună care-i schimbă complet rosturile. La imputarea pe care Tudor Măinescu o face colonelului Borneanu, "scriitor militar", cum că "s-a întrecut cu gluma, băgînd pe dracu-n casa lui Sorbul", militarul răspunde imperturbabil: "Nea Tudorică, m-acuzi degeaba! Eu i-am recomandat o femeie pentru o noapte, nu pentru 1001 de nopţi!" În legătură cu şi mai vîrstnicul Al. Cazaban, supravieţuitor al epocii Caragiale, o mică scenă petrecută la Mogoşoaia: "Cîndva, după ce a bubuit cu puşca prin curtea palatului de la Mogoşoaia, am fost martorul unei discuţii pacifiste din incinta restaurantului, purtată cu o graţioasă ziaristă, pe cale de a deveni scriitoare: - Domnule Cazaban, ce aveţi cu bietele păsărele? De ce nu trageţi în critici? Întrebări însoţite de o gingaşă mişcare de mînă spre masa unor cunoscuţi cronicari literari. - Stimată doamnă, mi-e imposibil. Credeţi-mă: de cînd mă ştiu, n-am fost şi nu sunt antisemit!". Spre sfîrşitul anului 1974, în Capitală se răspîndeşte "o veste fulger": ar fi încetat din viaţă Mircea Zaciu. "În realitate, era vorba de încetarea din viaţă a politologului Zahiu, la rîndul său profesor universitar, numai că de ştiinţe sociale, nu de literatură, timişorean de obîrşie, nicidecum din Cluj, confuzia regretabilă amintindu-mi renumitele Ťadevăruriť ale postului de radio Erevan. ŤPost-mortemť aveam să trimit o scrisoare celui care, brusc, se reîntorsese din Marea Călătorie, fiind bucuros că există". În scrisoarea de răspuns, Mircea Zaciu aminteşte, amplificînd hazul necrologic, că George Munteanu, "vestitul autor al Ťdescopeririiť Vocii patriotului naţionale", a răspîndit falsa veste şi în rîndul studenţilor săi, adăugînd încă o gafă la cele, răsunătoare, prin care, precizăm noi, devenise cunoscut cel puţin cît prin scrierile sale. Istoricului Al. Zub i se relevă excesiva prudenţă. În volumul acestuia, Mihail Kogălniceanu, o biobibliografie critică, Niculae Gheran e nevoit a înlocui, sub presiunea cenzurii, adnotarea "Protest către Rusia ţaristă cu privire la răpirea Basarabiei", cu: "Mesaj către Rusia vecină asupra unor probleme de vie actualitate". La care, panicat, istoricul ieşean declară: Domnule Gheran, mi-ajung anii de închisoare pe care i-am făcut. ştergeţi Ťde vie actualitateť". Bunul Ion Bănuţă, deşi "ilegalist", se arată mai curajos, lăsîndu-se scos dintr-o funcţie directorială şi rostindu-se cu o brevilocvenţă sugestivă la extrem, într-o solemnă ocazie: "Cînd la Adunarea generală a Scriitorilor din 1965 a insistat să i se dea cuvîntul (a rostit) cel mai scurt discurs ascultat în întreaga mea viaţă: ŤGata, ajunge, destul!ť". Nu e lăsată în pace nici categoria oamenilor politici, cîţiva dintre ei fixaţi în acest insectar totuşi preponderent al literaţilor. Iluzionistul Josefini "se număra printre puţinii artişti preferaţi de Gheorghiu-Dej, care, în materie de cultură, rămăsese cu gusturi infantile, frecventînd spectacole de circ şi cu prilejul vizitelor oficiale ale unor conducători de stat. Poate spre invidia altor urmaşi de-ai lui, obligaţi să se înţepe cu acul să n-adoarmă la diverse concerte simfonice". şi cum ar putea fi inocentaţi contemporani precum Nicolae Văcăroiu şi Theodor Stolojan, dat fiind statutul lor în zona finanţelor din perioada comunistă? "Ei ne-au planificat şi chivernisit fericirea în epoca de aur, tot ei ne-o gospodăresc şi azi, de data asta pe mulţi arginţi. Tractir nou, cu vechi contabili, de sub pulpana cărora a ieşit şi dl. Eugen Nicolăescu, pe care nu ştiu de ce nu l-am regăsit pe lista celor Ť10 pentru Româniať, atîta timp cît mai fiecare dintre ei ţine locul altcuiva". Ironia mordantă a memorialistului funcţionează aproape fără intermitenţe...
Cîteodată adnotarea comică se dilată atingînd dimensiunea unei istorisiri. O vînă epică zvîcneşte atunci în scrisul lui Niculae Gheran, oferindu-ne scenele unei comedii în stare naturală, înregistrată şi indenegabil stilizată pe calapodul d-sale umoral. Nu fără conştiinţa că operează cu "personaje", deci cu entităţi "atrase involuntar într-o jenantă piesă de amatori - jucată fără nicio repetiţie, într-un spectacol unic", d-sa ne înfăţişează de pildă funeraliile lui Tudor Arghezi, mai ales pe faţa lor ascunsă, "ghidate din umbră de Nicolae Ceauşescu", relatate tîrziu, "de teamă ca unele amintiri hazlii din jurul marelui cioclu să nu fie interpretate azi ca un act de impietate faţă de memoria poetului". Oricum evenimentul musteşte de lucruri anapoda, secvenţele tragi-comice ţinîndu-se lanţ. Apare în scenă un membru al Comitetului Central, Ion Stoica, "un semidoct de nădejde, arogant şi complexat social, ca unul nevoit să lichideze liceul în doi ani, înlocuind facultatea cu un curs ad hoc de diplomaţie", în acele zile "regele neîncoronat al dricarilor de marcă". Propunerea lui se confruntă cu cea a lui Alexandru Balaci şi are cîştig de cauză, cu o motivaţie cazonă: "A ascultat şi a hotărît pe loc: - Să se dea cu litere mari: A murit academicianul Tudor Arghezi. - Cum academicianul Arghezi? a sărit ca ars Balaci. În conştiinţa literară n-a fost şi nu rămîne drept academician. E suficient să se scrie numele lui, cel mult. Poetul Tudor Arghezi! - Nu, nu! Se va da cel mai mare grad pe care l-a avut. Ca la armată, fără drept de recurs". Uimit de împrejurarea că trupul poetului, decedat în toiul verii, nu fusese "ţinut la frigider", înainte de-a fi expus la Ateneu, Baruţu Arghezi primeşte următorul răspuns şi el de pomină: "Am vrut să-l ducem la Elias dar n-au vrut să-l primească, pe motiv că nu-i în nomenclatură. (La acea dată - adăugăm noi - spitalul ţinea exclusiv de rezervaţia C.C. al P.C.R.)". Dar de multe ori aptitudinea sarcastică a lui Niculae Gheran se comprimă în vorbele de duh colecţionate cu o savoare ce ni-l aminteşte pe şerban Cioculescu, emitent acela al unor calambururi de largă circulaţie,numite familiar... cioculisme (pandant al muşatismelor!): "o replică a lui Eftimiu: M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie!". Ori: "Între ele se vor găsi şi multe V.I.P.-uri sau vipere". Ori: "M-am săturat de gripa aviară, de pachetele de legi ale lui Eugen Nicolăescu, - de unde n-a răsărit încă nici un pachet de vată".
Discursul colorat, sarcastic, cu iritări de lexic şi prompte pansamente metaforice, doldora de amintiri, de "adevăruri trăite" ce încearcă a se corela cu adevărurile obşteşti al lui Niculae Gheran e străbătut de o nostalgie de scriitor. Fiind limpede că marele restaurator al lui Rebreanu doreşte a participa şi d-sa la ospăţul epic, suntem încredinţaţi că pînă la urmă destinul i-a procurat o foarte onorabilă invitaţie.