În luna ianuarie a acestui an am vrut să-mi cumpăr bilet la concertul pe care Dan Grigore urma să-l susțină în luna martie, la Sala Radio. Biletele erau epuizate. Am avut noroc cu concertul din 9 februarie, de la Ateneu, și asta deoarece biletele, la Ateneu, se pun în vânzare în săptămâna concertului. În 15 minute se epuizaseră. Cu atât mai mult am mulțumit cerului pentru capacitatea computerului meu de a se mișca rapid: aveam bilet și asta era tot ce conta.
Cu jumătate de oră înainte de începere, sala este deja plină. Se închid telefoanele. Rumoarea se stinge. Tensiunea crește gradat astfel încât, înaintea apariției solistului în scenă, ea atinge un maxim. Desigur, așteptările sunt mari. Setea spectatorilor este pe măsură. Maestrul Dan Grigore este dificil de ascultat live, concertele sale fiind din ce în ce mai rare. Începutul este fulminant. Din prima clipă ia în primire claviatura într-un gest de asumare totală și senină, care dacă nu frizează un soi de lucidă nebunie, măcar un curaj fără limite în imediata noastră realitate. Din primul moment face un salt direct în cer, îngenunchind pianul, racordându-ne instantaneu la forța celor pe care le grăiește în limbajul îngerilor: uvertura operei Idomeneo, Mozart. Și-abia atunci înțeleg de ce Cioran spunea că muzica este „singura artă care conferă sens cuvântului absolut. E absolutul (…) trăit prin intermediul unei imense iluzii, pentru că se risipește deîndată ce se restabilește liniștea.” Și tot atunci îmi amintesc spusele Maestrului, cum că pianul „este un instrument magic. Faptul că poate să sune dincolo de limitele lui fizice e o chestiune de transcendență.”
„Dane, excepțional, auzisem că ești grozav, dar nu-mi închipuisem că ești chiar așa”, izbucnise, plin de încântare, Sergiu Celibidache, după un tête-à-tête de dinaintea unuia dintre cele trei concerte pe care Dan Grigore avea să le susțină alături de Orchestra Filarmonicii din München, în 1996. A fost singurul pianist român cu care Sergiu Celibidache a cântat, printre cei și așa foarte puțini pe care i-a acceptat alături de el. Unul dintre ei a fost Arturo Benedetti Michelangeli, care și-a donat pianul Filarmonicii din München, pian la care a cântat, atunci, și Dan Grigore. „Tu nu ești un al doilea Michelangeli, tu ești primul Dan Grigore! Ești printre cei mai mari din lume!”, cuvinte înalt gratificante primite, ca pe unele dintre cele mai de preț daruri, tot de la Sergiu Celibidache. Cuvinte care-i validau valoarea de la cea mai înaltă altitudine pe care o putea visa. Dar, parcă în ciuda unei asemenea și a altor multe înalte validări, Dan Grigore niciodată nu a fost o figură de primă scenă a vieții culturale sau sociale de pe la noi. Înainte de 1989 nu i s-a permis acest lucru, refuzând să ridice familiei Ceaușescu osanelele necesare deschiderii unui drum în muzică și refuzând, desigur, și colaborarea cu Securitatea, cerută pe față, în biroului rectorului de la Facultatea de Drept din București de la acea vreme.
Dan Grigore aparține unei lumi distincte, impermeabilă la mediocritate, la lipsa de respect față de lege, față de principii, față de onoare. De aceea, devine nesuferit. Intolerabil. De aceea a renunțat, cu ani în urmă, la catedra de pian din cadrul Universității de Muzică din București, unde între 1991-2001 a contribuit la formarea viitorilor pianiști. În ultimii doi ani, când devenise șef de catedră, a încercat o reformă din interior care, desigur, cu concursul colegilor care îi promiseseră susținerea, a eșuat. Tipic românesc, am putea spune. Maestrul nu s-a obișnuit cu eșecul, ci a renunțat și la pedagogie. Dar nu a fost suficient. Cu ceva ani în urmă a fost târât în instanță într-o poveste urâtă doar pentru că a vrut să ducă la împlinire ultima dorință a „celei mai tinere prietene a vieții” sale, Cella Delavrancea, relație a cărei notorietate era cunoscută de toată lumea. Nici asta nu a fost suficient. Când cărțile se joacă pe mâna ridicolului, se merge până la capăt. A trebuit să-și dea demisia de onoare din Consiliul Național al Audiovizualului, după 12 ani în care a rezistat, din convingerea că poate face bine. Nu în ultimul rând (dar mai ales pentru că, nu știu cum se face, reușim să transformăm totul în caraghioslâc pur), anul acesta numele lui Dan Grigore nu va putea fi găsit pe niciun afiș al unuia dintre cele mai mari festivaluri de gen din lume, Festivalul Enescu, unde nici din juriu nu va face parte. Și de aici a fost nevoit să se retragă, neacceptând scăderea exigențelor concursului în favoarea unor beneficii personale ale unora dintre cei ce au acceptat compromisul. Și toate astea se întâmplă în anul de grație 2017, când unii dintre noi nu ne-am fi putut imagina că așa ceva mai poate fi posibil. Este cu totul halucinant!
Dar cazul lui Dan Grigore nu este o excepție. Marginalizarea valorilor a devenit o practică. Valoarea incomodează. Nu știe să tacă, are principii la care nu renunță. Se revoltă. Este intransigentă. Verticalității îi este teamă de fractură, de aceea nu doar își menține poziția, ci și-o întărește. Nu poți lupta la infinit cu inflexibilitatea morală, cu neclintirea principiilor. Mai simplu este să le scoți din joc. De altfel, valoarea însăși sucombă în infectul aerului puturos pe care este nevoit să-l respire. Și, de aceea, îl părăsește. Se retrage. Sub privirile noastre nepăsătoare. Sub indolența noastră infinită. Sub indiferența noastră bolnavă și vinovată.
O privire aruncată în zarea imediată a realității românești lasă loc unei perspective care a renunțat, cu totul, la ceea ce este cu adevărat important și autentic, manipulând, în schimb, marionete interșanjabile, posesoare de preț. În atmosfera de bâlci total al micului nostru spațiu balcanic performează saltimbancii cărora le-am făcut loc în viața publică, jongleurii cu iluzii, vânzătorii de minciuni rostite cu seninătatea, siguranța și aplombul de care numai scursurile morale sunt capabile. Personalitatea lui Dan Grigore, e limpede, nu are ce căuta în septicul acestui spațiu. Dar pentru ce atâta înverșunare? v-ați putea întreba. Doar pentru a semnala faptul că anul acesta se împlinesc 60 de ani de la debutul concertistic al Maestrului Dan Grigore. Printr-o întâmplare de care numai zeii ar putea fi vinovați, tot anul acesta se împlinesc și 130 de ani de la nașterea Cellei Delavrancea. Aceste „întâmplări” ar putea fi, întro lume normală, două motive de sărbătoare culturală. Mă întreb dacă se va mobiliza cineva pentru a organiza, așa cum se cuvine, ceva în acest sens. Două simboluri ale culturii neamului despre care doar cei ce le iubesc, poate, își vor aminti. Câteva articole în presă. Câteva laudatio. Și atât. Măcar atât. Iată, am ajuns să spunem „măcar atât”, așa de înspăimântătoare a devenit lumea în care trăim. Dar să nu dăm vina pe nimeni, căci vinovați suntem cu toții.
Concertul se sfârșește într-un ropot de aplauze, care-i cere Maestrului două bis-uri. Ni le oferă, darnic și bucuros. Dan Grigore iese din scenă cu un ultim gest, jucăuș, un la revedere scurt făcut cu mâna publicului. Apoi, silueta sa mare se retrage parcă ușor lăsată de spate, purtând în suflet cine știe ce gânduri. Îl vom mai vedea concertând? Când? Unde? Internetul, deocamdată, nu ne ajută cu această informație. Ne putem aștepta la orice. Ne putem aștepta să nu-l mai auzim. Oricât ar fi de incredibil. Aceasta este lumea în care trăim: un triumf al neantului.
O adâncă reverență în fața Domniei Voastre, Maestre Dan Grigore. La mulți ani, să ne trăiți sănătos!