Harnică, tenace, neobosită, Livia Ciupercă s-a specializat în restituiri istorico-literare, prin monografii, ale operei unor scriitori de primă linie din planul secund al literaturii noastre: I.Al.Brătescu-Voineşti (1996), Dominic Stanca (2011), Scriitori gălăţeni de ieri şi de azi (2012), Teodor Al. Munteanu (2013) şi, acum în urmă, Alexandru Lascarov-Moldovanu (Editura Doxologia, 2013) sînt cercetări minuţioase, cu explorarea biografiei şi reevaluarea operei unor autori uitaţi. Monografiile Liviei Ciupercă interesează istoricul literar, mai ales, prin reconstituirea contextului în care aceşti autori se vor fi exprimat, pentru că, iată, din punct de vedere valoric, opera lor literară rămîne în arhive şi, rareori, face pasul către colecţii precum „restituiri“, fără un impact major asupra ierarhiei de valori, pe care criticii şi istoricii literari, de la E.Lovinescu şi G.Călinescu pînă la Nicolae Manolescu, au stabilit-o în repere precise.
Acesta este şi cazul lui Alexandru Lascarov-Moldovanu (1885-1971), prozator şi publicist apropiat cercurilor şi curentului de la „Sămănătorul“ şi „Neamul Românesc“ ale lui N.Iorga pentru care autorul „are un cult“, în „emoţie şi veneraţie“, cum scrie Livia Ciupercă. De altfel, N.Iorga e şi singurul care elogiază literatura lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, în a sa Istorie a literaturii române contemporane. Elogiul pe care istoricul îl face discipolului său n-a putut influenţa opiniile contemporanilor. Eugen Constant amendează „delirul epistolar, pacificînd inima îndelung pendulată de tragicul decepţionism al vieţii“, Stelian Cucu descoperă firave legături cu „pesimismul lui Ibsen“, D.Murăraşu îi găseşte „un loc aparte în literatura tradiţionalistă“, Ovidiu Drîmba îi apreciază, cu măsură, scrisul „moralizator“, în vreme ce G.Călinescu îl plasează la capitolul Alte orientări, cu merite în crearea „literaturii dialectale“ - un „idilic patriarhal“ şi un „propagandist creştin“. Mai net este încă E.Lovinescu în Scrieri: „Literatura d-lui Al.Lascarov-Moldovanu este o literatură sămănătoristă întîrziată, ce purcede din Sadoveanu, fără marile însuşiri, cu răgazuri şi lungimi de om care are înaintea sa eternitatea, cu sfătoşenie moldoveană, lipsită de nerv şi concentrare, cu poezie exterioară a naturii, cu sentimentalism..., cu o atmosferă de patriarhalitate“. Nici posteritatea nu recuperează literatura tezistă a lui Alexandru Lascarov-Moldovanu; doar romanul Buga se reeditează în 2002, fiind comentat de Liviu Franga, într-o prefaţă bine documentată şi de Cornelia Ştefănescu în România literară. De altfel, cea mai mare parte a operei lui Alexandru Lascarov-Moldovanu a rămas în cîteva arhive, mai cu seamă în Biblioteca Sfîntului Sinod şi în arhiva Muzeului Literaturii Române: teatru, fabule, literatură pentru copii (în epocă autorul era comparat cu Emil Gîrleanu), poeme dramatice, precum Furnica, fără un public, nici în bibliotecă şi, cu atît mai puţin, la teatru, povestiri şi romane (neo)sămănătoriste, precum Zori de ziuă, La moară, Mormîntul, Copil de suflet, literatură de inspiraţie religioasă, „mîngăietoare de suflet“, cum spune, cu duioşie, Livia Ciupercă, literatură epistolară, în sfîrşit, diverse traduceri – acesta e fondul literaturii lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, din care se reţin puţine texte.
Partea rezistentă, de unde s-ar putea selecta două sau trei cărţi care să merite reeditarea, o reprezintă literatura de evocare a Primului Război Mondial şi aceea despre Basarabia „desrobită“, aflate, între 1948 şi 1989, la „fondul secret (apoi, special)“ al bibliotecilor publice, ceea ce poate explica „tăcerea“ lui Alexandru Lascarov-Moldovanu între 1945 şi 1971, cînd se crede că s-a refugiat în mediile monahale; e o literatură, în fond, necunoscută cîtorva generaţii, interesantă, în primul rînd, prin contactul direct al prozatorului – martor creditabil – cu materia textelor sale. Sublocotenent în Primul Război Mondial, Alexandru Lascarov-Moldovanu scrie în Trec ruşii..., Zile de campanie, Cohortele morţii, Pe drumuri de ţară..., Pe urma vijeliei... o radiografie a frontului, face cîteva profiluri memorabile, conturează chiar tipologii, reconstituind atmosfera crudă a războiului de reîntregire.
Tot astfel, Cutreerînd Basarabia desrobită (1943) e o carte care merită repusă în circuitul public, după ce îşi va fi făcut stagiul obligatoriu, din păcate, la „fondul secret“ al Bibliotecii Academiei. Imaginile basarabene par tablouri din literatura sămănătoristă; ele se (re)încarcă, însă, cu sîngele şi carnea vremii, cu zgomotele războiului, dar şi cu bucuria de a regăsi un teritoriu esenţial românesc: Tighina.
Livia Ciupercă prezintă în monografia consacrată lui Alexandru Lascarov- Moldovanu o literatură aflată în manuscris, din care, probabil, cea mai mare parte a ei va rămîne în fondurile bibliotecilor; cu atît mai preţios este efortul autoarei care oferă „mapa“ completă a scrierilor unui autor uitat.