György Dragomán, Rugul, traducere
de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura
Polirom, Iaşi, 2015, 342 pag.
György Dragomán este
un pictor desăvârşit, cu
o excelentă ureche
muzicală. Asta mi-am
spus în gând după lectura
primelor pagini din
Rugul. Am descoperit
apoi mărturisirea sa dintr-un
interviu: „eu sunt foarte vizual
şi văd totul în imagini, chiar
şi lucrurile care nu apar pe
hârtie sau tot ceea ce rămâne
pe dinafară”. Gy.D. reuşeşte
performanţa privirii creatoare
(pe care o identificasem altădată
la un Camil Petrescu) „parazitând”
un personaj.
Naratorul îşi aşează tabăra în
vecinătatea strânsă a instrumentelor
de privit ale fetiţei de 13 ani – ochi,
simţuri, creier, sentimente, toate
tulburi fiindcă este o viaţă începătoare,
tatonantă. Autorul suspendă timpul
comun, care consumă, şi oficiază
într-un veritabil timp al genezei.
Preadolescenta nu are prejudecăţi,
iar judecăţile sale sunt abia născânde,
provizorii, remaniabile. Priza la lume
se produce fragmentar, cu emisii
telegrafice într-o alertă surdinizată.
O transmisie în timp real, sugerată
perfect. Jurnalul se scrie/se trăieşte
sub ochii noştri, din aproape în aproape.
Ca în Drumul egal al fiecărei zile,
romanul Gabrielei Adameşteanu,
viaţa e o foşnire, o textură de imagini,
miresme, zvonuri. Primul cuvânt al
cărţii e, nu întâmplător, „aştept”:
„Aştept. Mă uit pe fereastră, văd
parcul. De-a lungul aleii, de-o
parte şi de alta, în vârful plopilor
golaşi, păsări negre. Ciori. Mă uit
la ciori. Aştept. […] Mă uit la copaci,
nu vreau să mă gândesc la ei şla
părinţii morţiţ. Aştept. În sfârşit, uşa
se deschide. Directoarea îmi spune
că pot să intru. Intru”. Din aceşti paşi
mici, tărăgănaţi către ceilalţi, dar
şi către sine se iveşte o ţesătură
magică. Urzeala ei amestecă date
concrete, de o realitate clară, netă şi
cu atât mai absconsă, cu divagări
fantasmatice, alunecări în visul cu
ochii deschişi şi în povestea „ca-şi-cum”
care să introducă o ordine măcar
provizorie în buimăceala colorată,
super-senzitivă şi amorţită a adolescenţei.
O curiozitate avidă e supusă ralanti-ului
metaforal, obligatoriu când dorinţa
de a înţelege e mai mare decât
cuprinderea minţii tinere. Recursul
la descrierea infinitezimal-cadenţată
introduce o perspectivă nouă acolo
unde totul părea definitiv clasat.
Veşnicia se atinge prin intermediul
privirii aţintite asupra trecătorului.
Ea atrage după sine aparenta lentoare
a ritmului, încetineşte curgerea în
bucle descriptive, tot atâtea ancore
în real. De spus aici, imediat, că
româna excelentei traducătoare Ildikó
Gábos-Foarţă e, poate, vinovată de
melodia hipnotică a frazei, de
transformarea cuvântului, sub ochii
cititorului, în culoare, umbră, perspectivă.
Nu ştiu cum sună cartea în maghiară,
dar pot afla uşor.
Ca şi în cazul Regelui Alb şi al
lumii privite/descrise prin ochii unui
băieţel de 11 ani, nici în Rugul nu
avem de-a face cu un roman cu teză,
alta decât general-omenescul.
„Am vrut să scriu o carte care să
fie reală în sensul psihologic, am vrut
să examinez cum teama şi opresiunea
pot coexista cu libertatea într-o
societate unde libertatea n-ar trebui
să existe”, mărturisea prozatorul la
apariţia Regelui alb, şi revine la apariţia
Rugului: „Ceea ce vezi când eşti copil
şi adolescent îţi influenţează puternic
personalitatea. Pentru mine a fost
un exerciţiu neobişnuit să încerc
să-mi amintesc şi să pun pe hârtie
tot ce am văzut în oraşul acela… În
Rugul analizez ce se întâmplă cu noi
atunci când ne cucerim libertatea.
Mai mult, un adolescent percepe mult
mai acut o astfel de problemă, pentru
că ea e strâns legată de căutarea
propriei identităţi.” În plus, dramele
sunt povestibile doar dacă învelişul
poate transforma strict personalul în
general-uman: „Ai voie să-ţi împărtăşeşti
cele mai dureroase experienţe numai
în aşa fel încât cel care le aude să
aibă impresia că i s-au întâmplat
chiar lui, că sunt propriile lui experienţe”.
Îmi place să-mi amintesc că numele
autorului înseamnă tălmăcitor.
Dragomanul are un instrument(ar)
foarte bine acordat. Alerteţea emisiilor
e dublată de ecouri prelungi, ambigue.
Cuvintele sugerează dinamica gândului
în mers prin succesiune mitraliată,
prin cadenţă şi neastâmpăr. Ochiul
tânăr îşi lasă, precaut, loc de întors.
Drumul spre sine e urmat cu o
încăpăţânare calm-încordată, care
înregistrează, ca într-o colecţie, orori
ale vârstei mature sub vremi, trădări,
laşităţi, minciuni, labilităţi morale,
resentimente, răzbunări. Acestea
sunt fundalul estompat al exerciţiilor
de construire a identităţii. Nu ele
dictează. Deasupra lor stau, mai drept
şi cu un mesaj mai bogat fiindcă
deschis, desenele rapide ale bunicii
în făina risipită pe tăblia mesei: „Bunica
zice că […] suferinţa ne ajută să ne
amintim, dar în aşa fel că nu reţinem
numai durerea, ci totul, pentru că
trebuie să ne amintim totul, pentru
că doar atât avem, ceea ce ne amintim,
ceea ce uităm nu mai există, dispare
din trecut, dispare de pe lume”. Orice
loc al memoriei se reanimează sub
imperiul unei „exigenţe actuale”.
Emma înaintează cu uimiri şi mici
spaime în propriul ei destin crescător,
dar, totodată, prin povestirile bunicii,
introduse cu italice în roman, reconstituie
trecutul. Istoria încetează a fi un
depozit de lucruri ieşite din uz.
Resuscitată dinspre prezent, ea
întemeiază, asigură rădăcinile necesare
unei comunităţi pentru a merge mai
departe. Tensionate, contorsionate,
ele capătă accente noi, o nouă doză
de mister, de ambiguitate, de relativism,
dar, salvate fiind prin rostire, devin
rugul unei re-naşteri: „Se poate să
fi fost aşa, zice, dar la fel de bine
se poate să nu fi fost. E posibil ca
toate să se fi întâmplat complet diferit,
mult mai banal”. Şi „nu se ştie
dacă există vreun adevăr.” Nu unul
cu majusculă. Dar există puhoiul
adevărurilor umane mărunte şi parţiale.
Ele contează.
Născut în 1973 la Târgu Mureş,
stabilit în 1988 în Ungaria, Gy.D. are
şi experienţa directă, autobiografică,
a copilăriei şi preadolescenţei în
România comunistă, dar, totodată,
şi experienţa postdecembristă a celor
din întreg Estul Europei. De aici
concreteţea palpabilă a detaliilor,
autenticitatea lor. Harul prozatorului
înalţă toate ingredientele datate istoric
şi geografic la cuprinderea generalumanului,
asigurând valabilitatea
estetică exemplară a depoziţiilor sale.
Procedeul predilect este descrierea.
Situarea omului în lume se petrece
la modul profund prin descriere, adică
prin îmbrăcarea substantivelor întro
textură de adjective, prin recurs la
verbe oarecum statice, absolut necesare
pentru a contempla, a reflecta, a
emite ipoteze. Dar privirea treptatcreatoare
îşi asociază şi verbe dinamice,
active, lumea desăvârşindu-se
într-o zbatere continuă sub ochii
descriptorului. Contrafortul pictural
al cărţii susţine admirabil arhitectura
romanescă fragilă şi temeinică în
acelaşi timp. A desena (cu creionul
ori cu cuvântul ori cu furnicile adunate
pe urma dulce a palmei tale) înseamnă
a-ţi aduce aminte: „Îmi aduc aminte
de Tata, în copilărie, ori de câte ori
visam urât, el îmi spunea că pot să
scap de coşmaruri numai desenându-le”.
Mâna fetiţei desenează inocent,
alunecând cu cărbunele pe hârtia
albă, ca sub impuls genetic asumat,
şi află că o linie e doar o linie,
„chiar dacă vrea să fie mai mult”, dar
doar de tine depinde ca această linie
să prindă viaţă. Desenul mereu reluat
al nucului bătrân nu e întâmplător.
El sugerează discret chiar legătura
trecutului cu prezentul şi viitorul:
„Crengile nucului par să spargă în
aşchii cerul plumburiu, e ameţitor
să vezi cum vântul le modifică încontinuu
configuraţia”. „Nucul e acolo, pe
hârtie seamănă cu o dansatoare cu
o mie de braţe care tocmai a revenit
pe pământ după un salt înalt.” „Desenez
linii în jurul luminii”. O linie e o linie,
dar, dacă mâna prinde ritmul, ea
poate realiza minunea unui copac
viu, con-figurând sensuri. Tot astfel,
memoria, cuvântul: „Bunica zice să
ţin minte că de uitat e uşor să uiţi. […] Mă priveşte în ochi, zice că uitarea
e ca un blestem care apasă pe umerii
tuturor”. Degetele scrijelesc până la
durere, sub ochii bunicii, în făina de
pe masă: „Bag degetul în făină la fel
ca ea, îmi mişc braţul la fel ca ea, sub
degetul meu fulgerul prinde contur.”
Când uiţi, desenele din făină sunt
doar mâzgăleli care anunţă moartea.
„Îmi aduc aminte de tabloul cu gratii
al Tatei, ăla era altfel decât toate
celelalte, pentru că avea o singură
pată mică de lumină printre toate
gratiile alea multe şi negre, adesea
l-a luat şi l-a prins cu piuneze pe
perete, uitându-se îndelung la el, în
timp ce frământa printre degete o
bucată de cărbune, atunci îmi era
teamă că va înnegri şi acea unică
pată de lumină.”
Recursul la pictural ca supapă
şi relansator scriptural-existenţial
îmbogăţeşte toate segmentele acestei
extraordinare poveşti rotitoare despre
identitate şi rost: „mă uit în pământ,
încerc să urmăresc cu privirea spaţiile
negre dintre bucăţile de parchet
îmbinate strâmb. E un zigzag lung,
se extinde, se ramifică, urmăresc un
singur traseu, privirea-mi alunecă
încet, urmărindu-l, traseul deviază,
descrie o spirală colţuroasă, se întoarce
de unde a pornit. ş…ţ Încep să vorbesc,
ce-a fost a fost, le spun, cu toate că
ştiu că nu-i adevărat, că-i o minciună
gogonată, n-a trecut şi nici n-o să
treacă.”
