Legenda Marelui Inchizitor, parte integrantă a romanului Fraţii Karamazov de Dostoievski, este probabil una dintre cele mai ermetice pagini care s-au scris vreodată, nu numai în literatura rusă, ci în întreaga literatură universală. Deşi poartă în trena ei un şir imens de demersuri hermeneutice, care acoperă toată gama de interpretări posibile, de la cea a lui Nikolai Berdiaev, care vede în acest text o adevărată revelaţie a libertăţii creştine1, şi până la Vasili Rozanov2, care califică textul drept cea mai neagră mărturie a îndoielilor lui Dostoievski, Legenda continuă totuşi să rămână un mister care îşi ignoră exegeţii, refuzând tuturor etalarea completă a sensurilor sale şi încheierea definitivă a exerciţiului hermeneutic.
Însăşi încadrarea tehnică a acestui episod şi clasificarea sa, din punctul de vedere al teoriei literare, scapă oricărei fixări categorice prin definiţii. Departe de a fi o simplă ipostază de povestire în ramă, Legenda este mai degrabă o secţiune dramatizată în structura romanului, încadrată circular de discuţia dintre cei doi fraţi, Ivan şi Alioşa Karamazov, de un dialog al tatonărilor şi al descifrărilor dintre cei doi, o întâlnire între două microcosmosuri complet diferite, cu racorduri distincte la ritmul universal, ritm în care consangvinitatea este mai curând o pricină de poticnire, decât un liant al discuţiei. Maestru redutabil al introducerilor şi al „aranjării reflectoarelor”, regizor neîntrecut al episoadelor dramatizate din creaţia sa, Dostoievski asigură, şi în acest caz, un preambul realizat în cele mai grave tonuri ale contestării, capitolul premergător Legendei intitulându-se chiar Răzvrătirea.
În faţa cortinei încă neridicate, Ivan Karamazov îşi declamă celebra filipică într-un torent de fapte şi relatări menite, toate, să recuze cu furie planul divin de armonie universală. Teribilul cazuist, închis în tristul separeu despărţit de restul restaurantului printr-un paravan şi zăvorât totodată în îngheţata logică a propriilor sale argumente, revarsă asupra fratelui său şi a cititorului o întreagă sofistică a întunericului, în care el crede şi pentru care este gata să-I întoarcă spatele Creatorului său, nu contestându-I existenţa, ci validitatea planurilor de realizare a armoniei universale. Dacă pentru realizarea acestei armonii atotcuprinzătoare este nevoie de sfâşierea de suflet a unei singure făpturi nevinovate şi vulnerabile, cum sunt copiii, atunci planul divin se invalidează prin însăşi autocontrazicerea sa, iar biletul de intrare într-o asemenea construcţie incomprehensibilă trebuie returnat în mod neîntârziat. Este momentul de maximă tensiune a cazuisticii lui Ivan, în care discursul, nemaiputând continua, se află suspendat prin ridicarea cortinei negre din spatele mesei la care stau cei doi fraţi şi prin intrarea în scenă a celui de-al doilea cuplu, „dublul” celui dintâi, ce îşi va avea propriul dialog, într-un poem semnat de Ivan Karamazov: Poemul meu se numeşte Marele Inchizitor. Este un lucru absurd, dar ţin totuşi să-l cunoşti.3
Poemul îşi face loc în roman sub semnul mult-aşteptatei reveniri a lui Hristos pe pământ. Cu un fir epic limpede conturat şi o aparentă fixare pe coordonate de timp şi spaţiu explicit menţionate (acţiunea se petrece în veacul al XVI-lea, la Sevilla, într-o Spanie terorizată de tribunalele Sfintei Inchiziţii), textul interoghează, direct şi fără nicio ezitare, cel mai vulnerabil aspect al existenţei umane: validitatea modelului cognitiv creştin, pe care numeroase popoare încearcă de două milenii să construiască eşafodajul unei întregi civilizaţii.
În piaţa centrală a oraşului avea loc una din nenumăratele execuţii în masă ale ereticilor, prin ardere pe rug. Mulţimea adunată în jurul rugurilor fumegânde şi care nu mai percepe creştinismul decât ca pe un instrument de teroare şi coerciţie, Îl recunoaşte în mijlocul său pe Hristos, coborât din nou pe pământ, dar nu înconjurat de slava cerească a Creatorului a toate, aşa cum s-ar fi aşteptat, ci modest, tăcut, cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspîndindu-se asupra gloatelor, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osîrdie pentru dînsul.” 4 Fiul lui Dumnezeu se redescoperă în faţa mulţimii prin învierea copilei unui potentat al oraşului, prin dragostea, binecuvântările şi vindecările pe care le revarsă cu o simplă atingere, asupra tuturor celor care se înghesuie în jurul Lui. El este recunoscut însă fără putinţă de tăgadă, nu numai de mulţimea de oameni umili şi înfricoşaţi aflaţi în faţa Catedralei din Sevilla , ci şi de Marele Inchizitor prezent acolo, care Îl arestează pe Mântuitor şi Îl duce în beciurile Inchiziţiei. Aici se va desfăşura, între cei doi, un tumultuos şi cutremurător dialog, în care întunericul desfăşurat în rafale nimicitoare prin discursul Inchizitorului se va confrunta şi se va împiedica în stavila de tăcere a dragostei.
Inchizitorul îi reproşează lui Iisus refuzul celor trei oferte pe care diavolul I le-a făcut demult, cu cincisprezece secole în urmă, în pustiu. Ceea ce este rememorat de istoria creştină drept o victorie hristică asupra triplei ispitiri, este reluat în cheia unei lecturi complet pervertite, în care refuzul Mântuitorului, în loc de a elibera lumea din puterea înşelăciunii diavoleşti, nu a făcut decât să o înlănţuie pe veci de povara unui dar prea greu de purtat pentru puterile omeneşti: libertatea. Scenariul invers, al acceptării celor trei oferte şi al cedării în faţa celor trei ispitiri, ne este prezentat ca un traseu de lumină al omenirii şi al Persoanei Hristice care, transformând pietrele în pâine, ar fi devenit Binefăcătorul Universal, înfăptuind miracolul necontenit şi în agresivele forme ale evidenţei, ar fi semănat teama în rândurile oamenilor, asigurându-Şi pe veci supunerea lor necondiţionată, în timp ce stăpânirea asupra popoarelor lumii I-ar fi oferit autoritatea universală de care este nevoie, pentru unirea întregii omeniri într-o orânduire planetară singulară. Refuzând această variantă, Hristos a oferit oamenilor în schimb un singur lucru, libertatea, declanşând de atunci iadul alegerii în sufletul fiecărui om. În plus, acest demers de lectură inversă a episodului ispitirilor din pustie nu vine de la oricine. El este lansat de Marele Inchizitor care, aflăm din propriile sale cuvinte, a fost în tinereţe pustnic, dedicat valorilor isihaste şi dornic a se alătura aleşilor „atleţi ai lui Hristos”: „Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvîntat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rîndul aleşilor tăi, în rîndul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit, însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta.” 5
Aşadar, Marele Inchizitor, theocidul care este gata să-l ucidă din nou pe Dumnezeu, de astă-dată prin ardere pe rug, este un fost pustnic, un râvnitor către unirea cu Persoana Divină, care a practicat valorile isihaste şi a crezut cu tărie în acestea. Pornind în tinereţe de la triada de aur isihastă, purificare – iluminare – desăvârşire , temutul prelat, ajunge ca la nouăzeci de ani, printr-o înfricoşătoare chimie a întunericului, să propovăduiască o cale inversă pentru traseul fiecărui om şi anume, întunecare – descompunere – aneantizare. Dacă isihastul, printr-o existenţă hristocentrică, ţinteşte spre în-Dumnezeire, adică spre unire cu Persoana Divină încă din timpul vieţii pământeşti, Marele Inchizitor, isihastul pervertit de întuneric, croieşte pentru întreaga omenire o existenţă satanocentrică, în care un traseu de tenebre să conducă spre unirea cu întunericul şi spre demonizarea persoanei.
Ca o tenebroasă parodiere a monostihului isihast şi a repetării numelui hristic în mod continuu de către pustnici, discursul incriminatoriu al Marelui Inchizitor invocă pretutindeni numele de întuneric al prinţului acestei lumi, pe care, în mod paradoxal, îl identifică prin trăsături de măsluire a identităţii luminii: înfricoşatul şi preaiscusitul duh, strălucitul duh, puternicul şi iscusitul duh, inteligenţă nepieritoare şi desăvârşită.
Puterea profetică, harul clarviziunii dobândit de isihaşti prin lungă şi aspră asceză, este şi el atribuit de către Marele Inchizitor duhului nimicniciei şi al nefiinţei care, încă din momentul celor trei ispitiri, pare să fi prevăzut fără greş tot viitorul omenirii, închise întrun cerc vicios al încercării nereuşite de a adapta o învăţătură cerească la o viaţă şi o făptură telurică prin excelenţă: omul. Destinaţia finală a isihastului, desprinderea de pământesc şi câştigarea libertăţii absolute prin unirea cu Dumnezeu şi ascultarea necondiţionată faţă de voia Acestuia, îşi găseşte şi ea echivalentul de întuneric, într-un parcurs care, prin suprimarea laturii spirituale din om şi prin anihilarea cerescului din sufletul acestuia, duce spre „eliberarea” de ochiul haric, spre închiderea vederii sufletului şi reducerea omului la o râşniţă de mistuit pâine. Într-o batjocorire delirantă a supunerii Dumnezeului-Fiul faţă de Dumnezeu-Tatăl, viitoarea omenire, proiectată de bătrânul de nouăzeci de ani şi destinată tuturor generaţiilor nenăscute, va cunoaşte şi va accepta supunerea oarbă faţă de împărţitorii de pâine, trăind într-o unire universală întru sclavie. Fostul pustnic, practicant al isihasmului autentic, devine astfel proiectant al unui isihasm negru care, parcurgând aparent aceleaşi etape, dar în replica lor demonizată, conduce omul la aneantizare şi disoluţie, transformându-l într-o non-persoană şi într-un non-individ, număr în serie, component al unei orânduiri universale a fericirii pântecului.
Iată o cheie de lectură posibilă pentru celebra povestire care, confirmând o dată în plus harul profetic dostoievskian, ne face să ne întrebăm împreună cu autorul povestirii, Ivan Karamazov, şi cu autorul autorului, Dostoievski: oare cât de aproape ne aflăm de acea orânduire planetară, care îi va spune, cu siguranţă, lui Hristos, după învăţătura Marelui Inchizitor: „«Du-te şi să nu mai vii... să nu mai vii... niciodată, niciodată!»” 6 În toată această dezlănţuire a întunericului, singura replică a lui Iisus este, şi în textul dostoievskian ca şi în lumea contemporană, tăcerea. Iisus tace mereu în „poemul” lui Ivan Karamazov, Iisus tace şi astăzi, în faţa mareei de non-spiritual şi a-sacralitate care inundă şi dizolvă Chipul lui Hristos din om.

1 Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere din limba rusă de Radu Părpăuţă, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992, capitolul Marele Inchizitor, Dumnezeu-omul şi omul- Dumnezeu, pp.124-140. Aprecierea citată în eseul de faţă poate fi regăsită la p.139.
2 Vasili V. Rozanov, eseul Despre Legenda Marelui Inchizitor, în Marele Inchizitor. Dostoievski-lecturi teologice, traducere din limba rusă, prefaţă şi note de Leonte Ivanov, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, pp.57- 164. În cuprinsul acestui eseu, Rozanov face referire chiar la destăinuirea încredinţată de autor carnetului său de însemnări, cu puţin timp înainte de a muri: Osanalele mele au trecut prin grea cumpănă (p. 146).
3 F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, traducere din limba rusă de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1965, vol. I, p. 339.
4 Ibidem, vol.I, p.343.
5 Ibidem, vol.I, p.359.
6 Ibidem, vol.I, p. 363.