Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O privire ageră de Gheorghe Grigurcu


Jurnalul infidel al lui Bujor Nedelcovici, acoperind perioada 1992-1997, poartă subtitlul Ieşirea din exil. Ce înseamnă această „ieşire“? Nu repatrierea autorului, ci o modificare de registru sufletesc, o aspiraţie de-a evada din determinările (negative) ale fixării în timpul istoric şi în spaţiul geografic, de-a plonja în libertatea spiritului incontingent prin definiţie: „Pînă la 50 de ani, cînd am fost plecat din ţară m-am aflat sub o «influenţă nefastă» determinată de istoricitatea temporală şi de necesitatea spaţială. Din 1987, de cînd mă aflu în exil, mă situez sub influenţa benefică a libertăţii, a providenţei, a forţelor celeste şi ale transcendenţei“. Aşadar zodia scriitorului pare a se fi schimbat. În fond, d-sa începe a-şi percepe vîrsta. Înaintarea în vîrstă aduce semnalele sfîrşitului, chiar atunci cînd prolificitatea biologică s-ar spune că le contrazice: „Anul viitor se va naşte un copil – un băiat – care va purta numele de Grégoire. Numele meu, al tatălui şi al bunicului. (...) Uneori mă trezesc noaptea şi nu mai pot să dorm: bucurie, grijă, teamă, inutilitate, moarte... Moartea mea, moartea lui. Se va naşte pentru a muri...(...) De ce leg naşterea copilului de... moartea mea?“ Cu o juvenilă pasiune, Bujor Nedelcovici practică lecturi din autori fundamentali spre a-şi lămuri principiile vieţii, spre a se limpezi lăuntric. Lecturi nu o dată cu mize contradictorii, în care situaţie înclină spre cele dătătoare de înseninare şi chietudine, de „înţelepciune“. Dacă Meister Eckhardt îi provoacă „o stare de linişte, seninătate şi încredere în tot ce reprezintă au-delà de nous“, Nietzsche „este vital, iar cînd citeşti o frază ca aceasta: «nimic nu este adevărat. Totul este permis!», rămîi consternat şi te întrebi: «Dacă are dreptate?»“. Soluţia e una pozitivă: „Mă întorc repede la Meister Eckhardt şi încep să-i ascult înţelepciunea şi tăcerea grăitoare“. Prozatorul năzuieşte la un erchilibru prin spiritualizare, ceea ce implică nu doar lepădarea balastului aşa-zicînd istoric al experienţei care l-a marcat adînc, ci şi, poate încă mai tulburător, opţiunea între a scrie şi a trăi. Hamletismul propriu scriitorului: „A scrie sau a trăi? Avem arta pentru a suporta realitatea! Pînă azi parcă nu mi-am trăit viaţa. Am citit-o într-o carte în timp ce scriam alte cărţi“. „Viaţa nouă“ pe care şi-o doreşte autorul Jurnalului infidel ar fi una debarasată de zgura evenimenţială, contemplativă, proiectată asupra misterului existenţei în sine: „«Evenimentele sînt spuma valurilor, dar ce mă interesează pe mine este marea» - Paul Valéry. Cînd o să reuşesc să mă preocupe doar... marea?“. Pe alocuri, Bujor Nedelcovici are aerul de-a se depărta chiar de militantismul său antitotalitar, atît de precis încadrat în contingent, atît de, volens nolens, întipărit în epocă, deplorînd gîndirea unor compatrioţi „dominată de «o reacţie contra cuiva» sau contra «a ceva» şi care ascunde o dorinţă de afirmare şi de putere politică“, o gîndire „coborîtă la nivelul de revoltă sau respingere, dar nu de analiză neutră şi obiectivă“. Pare sugerată aci o abstragere care, la nevoie, ar putea justifica pasivitatea, ocolirea „respingerii“, a „revoltei“ în numele unei „neutralităţi“ fără soluţii de remediere, a unei „obiectivităţi“ resignate.



ar nu e decît un moment în discursul lui Bujor Nedelcovici, o buclă umorală ce nu impietează asupra spiritului

d-sale critic, atît de caracteristic, pe care nici apropierea de vîrsta a treia, nici prelungita rezidenţă pariziană n-au izbutit a-l anula. Care spirit alcătuieşte însăşi condiţia „seninătăţii“ şi a „înţelegerii“ filosofice, precum o etapă premergătoare, de natură etică, a lor. Căci numai după efectuarea unui examen moral asupra lumii înconjurătoare şi a propriei fiinţe ne putem cu adevărat „elibera de păcate“, putem renunţa la „un regard mutilé“, întrucît reflectă strîmbătăţile lumii, ne putem „maturiza“ printr-o sapenţială înţelegere a lucrurilor.

Aşa cum dovedesc multe pasaje ale cărţii de care ne ocupăm aci, Bujor Nedelcovici n-a „ieşit“ încă din istorie, prin atenţia vie şi îngrijorată manifestată faţă de situaţia din România, care e încă departe de-a se aşeza în albia firescului, continuînd a fi un exilat activ. Un exilat purtător al unei remarcabile conştiinţe analitice şi justiţiare, care, paradoxal, vede cu mai multă perspicacitate ce se petrece la noi decît foarte mulţi concetăţeni rămaşi în ţară. Privirii d-sale agere nu-i scapă trăsăturile esenţiale ale realului aberant ce de atîtea ori se pierd prin percepţia mioapă ori tendenţioasă (o miopie simulată) a atîtor comentatori. Precum un incipit fioros al breviarului pe care-l alcătuieşte, apare înscrisă minciuna: „Minciuna (negarea realităţii şi a adevărului) este «piatra unghiulară» a regimului de dinainte şi de după decembrie 1989. La procesul-parodie, i s-a reproşat Elenei Ceauşescu că ar fi avut vile şi palate. Ea a răspuns: «N-am avut nici o vilă!». Negarea actuală a celor vinovaţi penal de abuzuri, crime şi tortură în timpul dictaturii, negarea responsabilităţii teroriştilor şi a celor care au condus mineriadele se încadrează în fudamentala minciună care încă domină gîndirea şi mentalitatea celor care sînt în prezent la conducerea ţării“. O rudă bună a minciunii este defăimarea, acea apucătură de-a distorsiona, de-a stropi cu noroi tot ceea ce depăşeşte măsura comodităţilor curente, a adaptabilităţilor laşe: „Discuţie cu X – distins intelectual – despre Călin Nemeş care, la Cluj, a înfruntat cu pieptul deschis puştile armatei în decembrie 1989. Apoi, după un timp, s-a sinucis! «În ziua aceea era beat, îmi replică X. Eram acolo. Iar acum s-a sinucis din cauza soţiei». Fără comentarii. Cu cîţiva ani înainte, într-o discuţie la Paris – mîncam la bucătărie -, X a spus: «Dar, în fond, cine este Doina Cornea?». Ca şi cum ar fi trebuit să fie o personalitate recunoscută mondial pentru a avea dreptul de a se revolta. Aceeaşi tendinţă de a denigra, a defăima şi a distruge. Eram tentat să spun: «Ce reprezenta Lech Walesa în 1980, cînd era un simplu şomer, a sărit gardurile şantierului de la Gdansk, a declanşat greva şi a înfiinţat sindicatul Solidarnosc, care a provocat prăbuşirea comunismului în Polonia?»“. În proximitate, se află şi ştergerea memoriei, producătoare a unor goluri în care se instaurează impostura. În locul personalităţilor autentice, exponenţiale, răsar oameni ai conjuncturii, în locul eroilor sînt montaţi falşi eroi: „Trecem prin faţa fostului Spital Parhon. Ne oprim. Întreb portarul a cui este statuia în curs de edificare: «A primului intelectual care a fost preşedintele României: C. I. Parhon»(...) Parhon are deja o statuie. Dar Iuliu Maniu?“. Şi un fenomen nu în mai mică măsură dureros: defecţiunea intelectualilor, în rîndul cărora putem adesea decela, vai, „corupţie, complicitate, spirit descurcăreţ fără scrupule, minciună, o teamă ascunsă şi o fatalitate mai veche, aceleaşi structuri politice şi poliţieneşti altfel machiate, aceeaşi mentalitate şi supunere colectivă“. Dacă faptul că, „la nivel mediu“, „omul autentic“ e pe cale de dispariţie, apare dătător de speranţe, rinocerizarea elitei intelectuale (fireşte, cu excepţii, „focuri ce ard pe culmile disperării“) reprezintă în vederile scriitorului un simptom dramatic la maximum.



| remarc|m că, dincolo de asemenea observaţii generale, cărora unii le-ar putea reproşa „banalitatea“ (cu toate că unui real repetitiv nu i se poate opune decît repetarea criticii!), Bujor Nedelcovici descinde şi la cazuri particulare, consemnînd dezamăgiri în legătură cu diverse personalităţi. Nu o dată raportîndu-se la cele de foarte bună reputaţie, ca o probă a unei mentalităţi dezinhibate, exemplar neconvenţionale. Scriitorul ne arată astfel că nu acceptă împărţirea apriorică în „buni“ şi „răi“, un maniheism uneori prea elementar, pe care-l pune în chestiune prin nuanţări şi departajări de fineţe. Iată o astfel de adnotare necomplezentă: „În urmă cu vreo doi ani, cînd am fost la Bucureşti, l-am întîlnit pe Octavian Paler. Am băut o bere în grădina restaurantului Athénee Palace. După cîteva cuvinte de bună vedere, m-a întrebat ce fac, unde lucrez şi cîţi bani cîştig. Am fost puţin surprins deoarece la Paris nimeni nu te supune la un asemenea chestionar, mai ales că eu nu m-am gîndit să-l întreb cît cîştigă pe articolele difuzate la Radio Europa Liberă sau cele publicate la România liberă. (...) În martie 1990, cînd am venit în ţară, i-am adus o maşină de scris electrică. Cînd l-am întîlnit întîmplător la Uniunea Scriitorilor şi l-am întrebat despre maşina de scris mi-a spus doar atît: «Face prea mult zgomot». Nici mulţumesc şi nici...“. Şi altă însemnare la fel de inconformistă: „Sinodul a sugerat să fie readus fostul patriarh demisionar. Jocul era făcut, strategia realizată şi reinstaurarea asigurată. Părintele Galeriu a mai fost întrebat de ce patriarhul Teoctist nu şi-a cerut iertare şi nu a cunoscut căinţa pentru toate greşelile comise anterior şi pentru supunerea în faţa unei puteri criminale. Răspuns: «Un patriarh nu-şi cere iertare decît în faţa lui Dumnezeu». Abilitatea unui demagog în sutană m-a făcut să părăsesc sala“. După care Bujor Nedelcovici se întreabă retoric de ce noi românii n-am avut un Thomas Morus, autorul Utopiei şi cancelar al Angliei, care a refuzat desfacerea căsătoriei regelui Henric al VIII-lea, fiind ca urmare decapitat. De ce? De ce? Ecoul întrebărilor se poate multiplica la infinit...



Bujor Nedelcovici: Jurnal infidel. Ieşirea din exil (1992-1997), Ed. Paralela 45, 2002, 284 pag., preţ neprecizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara