Pe Cristian Teodorescu îl cunosc de pe vremea când eram foarte tineri. Zilele trecute ne-am reîntâlnit la Wroclaw, ca finalişti ai Premiului Angelus, şi, la plecare, ne-am despărţit în termeni, ca să zic aşa, normali. Acum citesc un text pe care Cristian Teodorescu mi-l adresează şi care, din aceeaşi perspectivă a normalităţii, este inacceptabil.

Trec peste neadevărurile şi exagerările textului (vezi: varujan.ro). Într-o emisiune televizată, rugat de moderator să comentez o declaraţie a preşedintelui României, care invoca statutul său de minoritar etnic şi religios, pentru a face apel la toleranţă faţă de toate felurile de minorităţi, am confirmat acest lucru, adăugând, totuşi, faptul că, după opinia mea, într-o familie trebuie să existe un părinte căruia copilul să-i spună „mamă” şi un altul căruia să-i spună „tată”. Nu m-am „zbârlit, mai ceva ca popii cei mai habotnici”. Nutresc şi acum convingerea că a invoca, în sălaşul familiei, spiritul maternităţii şi al paternităţii este un elogiu adus condiţiei umane şi nicidecum un gest de intoleranţă faţă de cineva.

Nu am folosit niciodată spaţiul public pentru a polemiza cu vreun scriitor. Cu atât mai puţin i-am insultat vreodată, în public sau privat, pe colegii mei de breaslă. Cristian Teodorescu a făcut asta, în ce mă priveşte, de mai multe ori, adesea cu un limbaj lipsit de orice pudoare, dovadă şi link-ul de mai sus. Eu am dialogat cu el de câte ori am avut prilejul, în cadru privat, folosind o adresare civilizată, dar nu am răspuns niciodată în spaţiul public invectivelor sale la adresa mea. Şi atunci, vorbind despre intoleranţă, vorba lui Arghezi din poezia cu bucata cea de pâine, care dintre noi doi e tolerant şi care nu?