Una dintre cele mai pasionante
teme, pentru
un public mai larg decît
acela restrîns al specialiş
tilor, priveşte editarea
critică a operelor
literare ale lui V. Voiculescu,
dovadă a faptului că
scriitorul este o prezenţă vie
în conştiinţa contemporanilor.
Scriitorul a ilustrat în secolul al
XX-lea un caz cu totul insolit: cea
mai întinsă şi cea mai valoroasă parte
a operei sale este postumă. (În secolul
al XIX-lea s-a aflat în această situaţie
I. Budai-Deleanu.) Editarea operelor
nici unui alt scriitor contemporan nu
pune specialistului atîtea probleme:
autorul, ştiind că în timpul vieţii nu
va publica nimic, şi-a păstrat majoritatea
lucrărilor pe un şantier continuu,
niciodată închis; o parte dintre aceste
lucrări au fost tipărite după moartea
lui, cu modificări ale textelor,
astăzi necontrolabile, fie pentru că
dactilogramele trimise editurilor
au dispărut, fie pentru că diverse
mîini anonime au intervenit în texte,
împrăştiate în cele mai neaşteptate
locuri; din păcate, retipărite, aceste
texte modificate sînt cele care au
pătruns, prin perseverenţă, în conştiinţa
publică; în sfîrşit, scriitorul, sărac,
nu făcea prietenilor decît un singur
fel de daruri: un manuscris, adesea
reconceput astfel încît să fie adaptat
psihologiei beneficiarului. Aceste
manuscrise, în transcrieri diferite,
cu mici deosebiri faţă de manuscrisele
accesibile în arhive publice, au fost
semnalate de mai mulţi deţinători
sau descoperitori ai lor. Este foarte
probabil că astfel de manuscrise vor
mai apărea. De aceea, publicarea
unei ediţii critice serioase, care să
consemneze toate variantele de text
cunoscute la un moment dat, este
mai necesară pentru acest scriitor
decît pentru mulţi alţii, care şi-au
îngrijit singuri editarea operei. Un
cercetător independent, fără nici un
talent de a atrage sponsorizări, are
şanse aproape nule de a publica o
astfel de ediţie. Ceea ce nu mă împiedică
totuşi să strîng toate materialele care,
cîndva, ar putea sluji la alcătuirea
unei ediţii critice pe măsura valorii
operei lui V. Voiculescu. Aş semnala
doar doi paşi făcuţi pe această cale,
două ediţii importante pentru stabilirea
textului de bază (cel puţin atît!) şi
pentru aducerea la lumină a unui
număr destul de mare de inedite,
ediţii care au trecut aproape neobservate
de critica de specialitate (deşi, cum
am avut prilejul să constat, una dintre
ele se vinde pe internet la un suprapreţ
mie, care mai aveam nevoie de un
exemplar, inaccesibil). Cea dintîi:
V. Voiculescu, Opera literară. Poezia,
750 p., format mare; Proza, 713 p.;
Dramaturgia, Documente biografice,
Manuscrise sechestrate, Manuscrise
regăsite, 980 p., toate apărute la
Editura Cartex 2000, în 2003-2004;
tiraj :1 000 de exemplare. Ediţia
Cartex oferă, în volumul ultim,
facsimilele a două manuscrise aproape
complete de poezie, pe baza cărora
s-a stabilit textul de bază. La aceste
facsimile voi face trimitere mai jos.
Cea de a doua ediţie rămasă neobservată,
cea mai importantă pentru editarea
celei mai cunoscute opere a lui
Voiculescu, a apărut într-o colecţie
populară: Ultimele sonete ale lui
Shakespeare. Traducere imaginară,
Editura Art şi Jurnalul Naţional,
colecţia Biblioteca pentru toţi, 2010.
Este ediţia ideală pentru a controla
felul în care a fost stabilit textul de
bază: pe pagina din stînga este fotocopiat
ultimul manuscris cunoscut al fiecărui
sonet, pe pagina din dreapta apare
transcrierea lui. Ediţia nu a avut
(deocamdată?) vreun ecou la critică,
deşi ea debutează cu o trecere critică
în revistă a editării Sonetelor. Măcar
în parte, mi-am atins un ideal: forma
cea mai corectă să apară în tirajul cel
mai mare şi mai ieftin.
În întreprinderea dificilă de editare
a operei lui V. Voiculescu revista
România literară m-a sprijinit de
mai multe ori, găzduind mai multe
discuţii asupra subiectului. De aceea
îmi îngădui să apelez încă o dată la
bunăvoinţa revistei. Prilejul îmi e
oferit de publicarea, în nr. 26, 24
iunie 2016, p. 18-19, a binevenitului
studiu de istorie comparată a ediţiilor
Cît este de întinsă plapuma editorului?
de Mihail Mihailide. Am impresia că
e vorba de un fragment dintr-un
studiu mai întins, căci există referiri
la autori ale căror nume nu sînt
menţionate şi apar conexiuni care ar
avea nevoie de detaliere. Doctorul
Mihailide, un bun cunoscător al vieţii
şi al operei lui Voiculescu, a descoperit
(şi s-a indignat pe bună dreptate)
editarea neglijentă şi adesea arbitrară
a poeziei lui Voiculescu. E drept însă
că domnia sa foloseşte ca exemple
ediţii apărute în secolul trecut, una
singură din secolul XXI, antologia de
poezie mistică În grădina Ghetsemani,
alcătuită de subsemnata. Doctorul
Mihailide a cunoscut un manuscris
al poeziei Sad nou, diferit în unele
locuri de textul publicat de mine.
Este foarte probabil o variantă dăruită
unui prieten. Deosebirilor de text pe
care le semnalează exgetul e uşor să
li se răspundă: pentru a verifica în
ce măsură varianta publicată de mine
este corectă trimit cititorul interesat
la facsimilele poemului Sad nou,
publicate în volumul care conţine
manuscrisele fotocopiate, la Editura
Cartex, la p. 733 şi la p. 922. Pentru
M. Mihailide, în sintagma „lut netrebnic”
înlocuită în versiunea sa cu „lut
nerodnic”, „e clar că lutul putea fi
mai degrabă nerodnic”. E adevărat,
dar la fel de adevărat e că în ambele
manuscrise facsimilate sintagma „lut
netrebnic” e foarte clar lizibilă. Ceea
ce îl face pe comentator să presupună
că e vorba poate de „o intervenţie
a editorului sau de o preluare necontrolată
a vreunei surse folosite”. În munca
de editare pot face şi eu, ca oricine,
greşeli involuntare: lecţiuni imperfecte
(manuscrisele lui Voiculescu sînt
deosebit de greu lizibile, fiind adesea
scrise cu creionul pe o hîrtie veche),
omisiuni de cuvinte etc. Cînd observ
sau cînd mi se semnalează astfel
de erori le îndrept cît pot de repede
şi îi mulţumesc celui care mi-a atras
atenţia. „Greşeli” voluntare, intervenţii
în text, falsificări de texte adică,
echivalente ale unor crime editoriale,
nu am făcut niciodată şi sper să
nu-mi pierd vreodată minţile pentru
a le face. Cînd am preluat o altă sursă,
neavînd posibilitatea de a o verifica,
am menţionat acest lucru. (Există
astfel de cazuri, şi nu puţine, cînd au
fost publicate textele, după care toate
sursele au dispărut. M-am izbit de
astfel de situaţii nu numai în ce-l
priveşte pe Voiculescu, ci şi în ce-l
priveşte pe Fundoianu, pregătind o
ediţie a acestuia.) Aş mai ruga eventualii
comentatori ai muncii mele ca înainte
de a formula o supoziţie pentru mine
foarte jignitoare, să cerceteze toate
sursele documentare. Chiar dacă
astăzi nu mai face nimeni aşa ceva,
eu am rămas de modă veche: vreau
probe pentru insulte.
Cum editarea lui Voiculescu va mai stîrni discuţii
şi cum revista România literară nu s-a arătat
indiferentă faţă de o problemă editorială care, prin
controversele pe care le provoacă, are şanse de
a intra în atenţia unui public de obicei interesat
de înaintările cu obstacole, folosesc acest prilej
pentru a-i ruga pe deţinătorii de manuscrise ale
lui V. Voiculescu să procedeze în felul următor:
Să semnaleze existenţa manuscrisului oferind
şi minime date pentru localizarea şi identificarea
lui. În articolul citat, Mihail Mihailide spune „am
găsit originalul (poeziei Sad nou) în Arhive.”
Care Arhive? Dacă e vorba de o arhivă publică,
documentul va avea obligatoriu un număr de
inventar, dacă e vorba de o arhivă particulară ar
trebui specificat cui aparţine ea.
Ar fi foarte util dacă deţinătorii unei variante
ar publica textul integral, operaţiunea de comparare
cu o altă variantă tipărită făcîndu-se abia după
aceea. Astfel s-ar putea alege varianta socotită de
editor cea mai plauzibilă, fără ca editorul să fie
nevoit să reconstituie un text din care nu i s-au
semnalat decît fragmente. În cazul poeziei Sad
nou, în eventualitatea preluării variantei propuse,
ar trebui să reconstitui un text pe care nu l-am
văzut şi nu ştiu unde îl pot vedea, acordînd
credit total unei persoane ale cărei afirmaţii nu
pot să le verific.
Articolul lui Mihail Mihailide are, în ansamblu,
nu numai în afirmaţiile care mă vizează, o valoare
documentară şi istorică, înregistrînd o parte (şi îl
asigur că nu e cea mai importantă parte) a erorilor
în editarea lui Voiculescu. El ar fi fost mai mult
decît binevenit acum treizeci – treizeci şi cinci
de ani, cînd ediţiile la care se referă erau în circulaţie.
Între timp, erorile semnalate au fost îndreptate în
ediţiile ulterioare. Dar a atrage încă o dată atenţia
asupra riscurilor de a folosi documente depăşite,
neactualizate, nu strică deloc în haosul cultural de
astăzi. Poate nu i-ar strica nici autorului să urmeze
acelaşi principiu: înainte de a măsura plăpumile
altora, să cerceteze toate plăpumile de pe piaţă.
