Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna de Micaela Ghiţescu


Autoare, printre altele, a romanului Casa umbrelor (1996) (recent apărut în româneşte la Editura Vivaldi şi a cărui dramatizare va face, şi în România, obiectul unui spectacol realizat de Geo Saizescu cu studenţii departamentului de teatru al Universităţii Hyperion), Teolinda Gersão este una dintre prozatoarele portugheze contemporane a cărei operă a acumulat în decursul timpului numeroase premii şi a fost tradusă în mai multe limbi.

Din bibliografia ei mai citim: Tăcerea (roman cu care a debutat în 1981), Peisaj cu femeie şi mare în fundal (1982), Umbrele scânteietoare (1984), Calul de soare (1989), Arborele cuvintelor (1997), Claviatura (1991), Îngerii (2000).

Prin publicarea povestirii de mai jos, care aparţine volumului de proză scurtă Istorisiri de văzut şi parcurs (2003), dorim să familiarizăm cititorii români cu încă un nume de referinţă din literatura universală actuală.

Bătrâna era nespus de fericită. Păi, nu ducea ea o viaţă bună fără să-i lipsească nimic?

Chiar de dimineaţă găsise loc pe o bancă din parc, nici prea la umbră, nici prea la soare, tramvaiul nu fusese foarte aglomerat şi putuse să stea jos, brutarul îi spusese bună ziua cu un aer atât de simpatic când ea i-a pus pe tejghea banii pentru trei chifle, iar vânzătorul de la băcănie a mai stat de vorbă după ce i-a dat restul şi a întrebat-o dacă-i place noua marcă de cafea.

Răul la mulţi oameni era că nu ştiau să dea lucrurilor valoarea cuvenită. Majoritatea risipeau timpul şi fericirea, aşa cum risipeau şi banii. Dacă te uitai mai bine, puţini ştiau să profite de ce aveau. De exemplu, nu profitau de apa caldă, nici nu-şi aminteau să stingă imediat lumina când treceau dintr-o cameră într-alta, sau să oprească gazul puţin înainte ca mâncarea să fie gata. Da, câţi făceau asta? Şi pe urmă se mai şi mirau că nu le ajung banii până la sfârşitul lunii.

Ei, slavă Domnului, îi ajungeau întotdeauna. Avea de toate, şi nu trebuia să se lipsească de nimic. Adevărul e că ştia să facă economie. Nu lăsa niciodată mâncarea să se strice, nu arunca ce-i prisosea, nici măcar o jumătate de chiflă, pe care putea foarte bine să o mănânce la următoarea masă. Se spăla încălzind apă într-o oală şi turnându-şi puţin câte puţin pe corp, după ce se săpunea, aşezată pe un scăunel de plastic lângă sifonul din podea. Cum o amesteca întotdeauna cu apă rece, o oală de apă fierbinte îi era de ajuns. Iar vara, ca acum, nici nu trebuia să încălzească apa prea mult, era bună aşa, doar călduţă. În orice caz, cum folosea atât de puţină, ultima apă rămasă şi-o turna pe spate mai caldă decât cealaltă – o, ce plăcută era această apă care-i curgea pe piele, la temperatura dorită. O cană de apă acoperea jumătate de corp, următoarea, cealaltă jumătate, şi astfel – două căni cu apă, acoperind tot corpul, îi dădeau o senzaţie de plenitudine.

N-avea nevoie de nimic altceva, îşi spunea ştergându-se mulţumită cu prosopul curat şi călcat cu grijă. Sigur că unele case aveau băi moderne, cu căzi în care chiar puteai să stai culcat şi apa caldă nu se isprăvea la robinete. Dar chiar dacă nu avea nimic din toate astea, tot făcea baie, cu puţină îndemânare şi pricepere. Şi sigur că nici cei bogaţi nu aveau prosoape mai bine călcate decât ale ei.

Acum însă îi era tot mai greu să le calce, fiindcă fierul de călcat era ca plumbul. Până şi Rosalina spusese asta, venind odată în vizită. Şi când te gândeşti că de cincizeci de ani călca rufele cu el, nu putea să-l dea deoparte aşa, dintr-o dată, sau să-l arunce ca pe ceva devenit inutil. Chiar şi numai pentru că în cincizeci de ani nu se stricase niciodată. Nu numai din economie nu cumpăra altul, ci mai ales fiindcă nu putea să se descotorosească de ceva de care se servise dintotdeauna. Îi era atât de familiar că mai-mai să şi stea de vorbă cu el.

Păi, cum aşa, se putea vorbi cu lucrurile? Ceştile şi ceainicul, acolo, lângă ea, pe şerveţelul de dantelă. Şi farfuriile şi vaza din sticlă... deschidea bufetul şi erau acolo, la locul lor, strălucind. Ca atunci când zâmbeşte cineva şi apar dinţii, strălucitori, în mijlocul buzelor – tot aşa farfuriile şi vaza, în mijlocul uşii.

Obiectelor le plăcea să fie atinse de nişte mâini grijulii, iar, ca să le fie bine, trebuiau apreciate. De asta nu se plictisea niciodată. Ceasornicul, scaunul, masa, jacheta, perdeaua îi săreau în ochi, ca şi cum ar fi chemat-o: Ai văzut cum m-am umplut de praf, îmi pierd lustrul, m-am boţit, mi-a căzut nasturele, s-a dus un fir. Era tot timpul ocupată, obiectele îi dădeau de lucru, ca şi copiii cărora trebuie să le acorzi atenţie mereu.

Şi, dacă uneori îi dădeau liber, sau dacă se hotăra ea să-şi ia liber, se urca în tramvai şi făcea un tur al oraşului. În lunile mai călduroase îşi scotea permis pentru vârsta a treia şi se plimba. Iarna nu merita, era frig şi imediat începea să plouă, aşa că prefera să nu iasă, din cauza reumatismului.

Dar, cum ieşea doar în lunile mai frumoase, permisul era şi mai ieftin. Dacă făcea socoteala împărţind preţul la doisprezece (ah, ştia să facă socoteli, întotdeauna fusese bună la şcoală), ei bine, dacă făcea socoteala împărţind la doisprezece, permisul costa mai puţin.

Îi plăcea mai ales tramvaiul circular, dădea ocol oraşului fără ca ea să trebuie să coboare, şi încă bine instalată, aproape întotdeauna reuşea să stea la fereastră, sau, dacă nu reuşea din primul tur, sigur avea să reuşească la al doilea, pentru că între timp va coborî cel care şedea la fereastră şi trebuia doar să se împingă puţin ca să-i ocupe locul, şi atunci, da, vedea totul ca la cinema.

La cinema propriu-zis se ducea rar, de câţiva ani nici nu se mai dusese. Nu numai fiindcă era scump, dar uneori scaunele erau stricate şi o durea spatele, şi nici nu ştia dacă o să-i placă filmul. Iar dacă nu-i plăcea nu putea face ca la televizor, să schimbe canalul sau să închidă, trebuia să rabde până la sfârşit, ori să plece. Şi era mare păcat să plece de la mijloc, i se întâmplase deja de mai multe ori.

De asta nu se ducea la cinema. La televizor se uita destul de mult, bineînţeles, dar mai tare îi plăcea să meargă cu tramvaiul. În loc să stea închisă în casă, umbla printre oameni pe străzi, dar fără să se obosească, aşezată comod. Bucurându-se de spectacolul celorlalţi – uite acolo vitrina aceea luminată, bărbatul acela care aleargă, femeia aceea covârşită sub un coş cu verze. Iar ea şedea, sprijinită pe spătar, fără să care greutăţi, nici măcar greutatea propriului ei corp – îi venea să râdă de atâta fericire.

Dar îi plăcea şi să umble pe jos, când îi era mai bine cu reumatismului şi nu o dureau artrozele. Fiindcă din când în când parcă se producea o minune – nu o durea piciorul, sau gâtul, sau braţul, putea să facă aproape orice mişcare fără s-o treacă fiorii ori să strige „au”, parcă ar fi fost din nou tânără. Şi atunci ieşea din casă, uşoară, mândră de uşurinţa cu care călca.

Când umbli pe jos lucrurile se văd altfel, cu altă viteză. Observi că e iederă pe un zid unde altădată nu era, descoperi că begonia de pe o scară crescute cu aproape o palmă de la ultima trecere pe acolo, că o anumită fereastră are aproape mereu o pisică ce doarme în spatele geamului. Sau că, la o casă scoasă în vânzare, apăruseră deodată nişte câini de pază pe pragul uşii. Putea să şi pună rămăşag dacă vor lătra sau nu, de astă dată, când va trece.

Îi plăcea să parieze cu sine însăşi, şi mai totdeauna nimerea. Dacă a doua zi va ploua sau nu, dacă Madalena va telefona sau nu, dacă vecinii lăsaseră uşa dinspre stradă închisă sau deschisă, când se va întoarce.

O dată pe an juca la loterie. Nu avusese noroc niciodată, dar îi plăcea să încerce. O dată pe an îşi permitea luxul să piardă şi făcea această extravaganţă. Dar mai juca şi alte jocuri, care îi veneau deodată în minte: în fiecare săptămână căuta, în vitrina prăvăliei din colţ, numerele care i se păreau mai promiţătoare. Le scria pe o hârtie şi pe urmă se ducea să vadă ce numere ieşiseră în ziua tragerii. Nu nimerea niciodată şi atunci punea cu satisfacţie într-o puşculiţă banii pe care nu-i cheltuise. Şi în felul ăsta avea o dublă plăcere – se distra cu alegerea numărului, emoţia şi aşteptarea, şi pe deasupra mai economisea şi bani, râzând de propria ei isteţime.

Le scria din când în când copiilor şi nepoţilor, dar rar, fiindcă observase că ei nu aveau timp să citească scrisorile. Lucru firesc, viaţa din ziua de azi e numai alergătură, oamenii suferă mult, mai ales copiii, pleacă de acasă cu noaptea în cap şi se întorc tot noaptea. Câtă vreme ea scăpase de alergătură, avea tot timpul la dispoziţie.

E adevărat că în unele zile vremea trecea mai greu, chiar dacă se uita la televizor până la sfârşit, fiindcă nu mai avea ochi buni ca să tricoteze. Sigur că pierduse multe lucruri o dată cu trecerea anilor, în parte chiar vederea, şi mult din sănătate. Dar mai ales oameni, Jacinto mai întâi de toate, şi pe urmă practic toţi prietenii şi rudele din generaţia ei. Ani de zile se necăjea de fiecare dată când ştergea un număr de telefon din agendă şi vedea cum numele scad mereu. Până ce rămăsese doar ea.

Desigur, avea vecinele şi portăreasa. Nu trecea zi să nu apară vreuna, sau chiar mai multe, ca să se răcorească, să povestească noutăţile, ori pur şi simplu să întrebe cum se simte. Şi mai era şi Madalena, care nu-i mai era vecină fiindcă se mutase la o fiică de-a ei, dar n-o uita şi telefona. De cele mai multe ori ca să se lamenteze că plecase de acolo şi să profite ca să se plângă de ginere.

De asta şi pentru multe alte motive ea nu va pleca niciodată de acolo, îşi spunea bătrâna. Se simţea atât de bine în casa ei, în curtea ei cât o batistă, unde putea sta la soare când nu ieşea pe stradă şi unde erau vietăţi cu care se distra. Acum doar găini, dar avusese şi iepuri de casă. Isprăvise cu ei când a început să nu se mai poată apleca să le adune iarbă. I-a părut rău, dar, stând şi chibzuind, găinile erau suficiente. Avea totdeauna ouă, din când în când puişori, şi pe urmă fiica portăresei se ducea să vândă puii la piaţă. Pui de ţară, mai scumpi şi mult mai gustoşi decât ceilalţi. Oricum era un venit, şi în plus o distracţie şi o companie.

În plus, îi plăcea să audă cocoşul cântând. Se trezea cu el, în zori. Şi chiar şi în timpul zilei nu se oprea din cântat.

La drept vorbind, singurul lucru de care se temea era să n-o oblige să plece de acolo. Se gândea la asta câteodată, aşezată în fotoliu şi uitându-se în jur la lucrurile din odaie, refugiindu-se în spatele lor ca şi când ar fi putut-o proteja, orologiul din perete, etajera, masa, bufetul, scaunele.

Proprietarul o vizitase odată, cu vorbe mieroase. Îi oferea o indemnizaţie ca să plece. Se va duce într-un apartament modern, cu boiler pentru apa caldă, baie şi maşină de spălat, promitea el.

Dar ea n-avea încredere. Chiar dacă ar fi fost adevărat, nu voia să cunoască alte vecine. Se putea să nu-i placă, şi atunci? Şi unde să ducă păsările? Fiindcă, bineînţeles, n-avea de gând să desfiinţeze găinile. Nu i se părea posibil să trăiască fără să crească ceva în curte.

Omul insistase, revenise de câteva ori, mărise oferta, dar ea tot nu se lăsa convinsă. Portăreasa îi spusese că e în drepturile ei şi că, prin lege, n-o puteau da afară. Dar îi era tare frică să nu se schimbe legea, trăim într-o lume nesigură, şi nu se putea şti niciodată.

La fel era înspăimântată să n-o ducă la un azil. Familia putea să facă asta, dacă de exemplu ar deveni invalidă, dacă i s-ar întâmpla ceva rău, dacă ar trebui să decidă altcineva în locul ei. Da, de asta îi era frică. De moarte nu, sau cel puţin nu-i era foarte frică, deşi cunoscuse câteva lucruri neplăcute în legătură cu ideea morţii.

Se gândea şi la asta din când în când, privind în jur, aşezată în fotoliu. Uneori adormea.

Odată a visat că doi bărbaţi îi băteau la uşă, transpiraţi, cam necăjiţi, cărând un sicriu. Păreau doi ciocli, dar ea a văzut imediat că erau îngeri. Unul dintre ei era cam chel, celălalt se bâlbâia puţin şi-şi ştergea întruna sudoarea de pe faţă cu o batistă.

– Aici e? au întrebat.

Ea a spus că da şi i-a poftit să intre. Păreau obosiţi, sigur că umblaseră mult, de acolo de unde veneau. Le-a oferit să ia loc pe o banchetă, după ce a şters-o repede de praf cu poala şorţului. S-a dus să le aducă pâine şi brânză şi câte un pahar cu vin fiecăruia, şi s-a aşezat de cealaltă parte a mesei, privindu-i.

Îngerii mâncau satisfăcuţi, apucau pâinea cu mâinile lor bătătorite şi-şi dădeau din ochi părul rar, pe care sudoarea li-l lipea de frunte.

– Sunteţi g-gata? a întrebat în cele din urmă unul dintre ei fără să-şi ridice ochii din farfurie.

Ea a dat din cap în semn că da. Îşi va pune hainele cele mai bune, şi-a spus dintr-o străfulgerare, şi-şi va prinde părul la ceafă cu o agrafă. Îi vor lăsa timp pentru asta. Şi ca să aşeze chiar ea două vaze cu flori în ambele părţi, la cap şi la picioare.

– E o călătorie lungă, au spus.

– Perfect, a spus bătrâna.

N-am călătorit niciodată în viaţa mea. Sincer vorbind, sunt foarte curioasă să ştiu ce e de partea cealaltă.

Îngerii n-au răspuns şi au mai sorbit din vin.

– Doar că de acolo dinăuntru n-o să văd nimic, a spus bătrâna, reflectând puţin. Aş prefera să mă luaţi împreună cu casa şi cu toate obiectele...

– Nu e p-posibil, a spus unul dintre îngeri.

– Dar, dacă preferaţi, putem să vă luăm aşezată pe scaun, a spus celălalt.

Şi deodată se afla deja afară din casă, pe acoperiş, aşezată pe scaun, cu îngerii care împingeau, fiecare dintr-o parte, putea vedea acoperişurile celorlalte case, străzile care deveneau tot mai mici, ca şi cum s-ar fi aflat în avion, îşi imagina că aşa trebuie să fie când zbori cu avionul, luând înălţime. A zâmbit de fericire, fiindcă în viaţa ei nu zburase cu avionul, şi era o experienţă ciudată.

Deodată şi-a amintit de găini:

– Aşteptaţi, aşteptaţi, le-a strigat îngerilor, nu pot lăsa găinile.

– Imposibil să ne întoarcem, a spus unul dintre îngeri.

– Dar cine o să se ocupe de găini? a strigat bătrâna îngrijorată, nu le pot lăsa aşa.

– Nu p-putem să mai coborâm, a spus unul dintre îngeri.

Dar celălalt înger era mai conciliant şi i-a spus primului

– Să coborâm puţin, dar până la înălţimea casei.

Şi atunci au coborât doar puţin, scaunul pierdea din înălţime, cu îngerii ţinându-i braţele,

până când bătrâna a văzut distinct coteţul din curte şi a chemat găinile, iar îngerul care se bâlbâia le-a făcut semn cu mâna să zboare,

şi găinile şi cocoşul au zburat pe acoperiş până la fotoliu şi s-au oprit pe braţe şi pe spătar

şi atunci s-au înălţat tot mai mult şi bătrâna a mulţumit, foarte satisfăcută, văzând totul atât de limpede de acolo de sus – copacii, acoperişurile, casele, maşinile foarte mici pe şosele, râurile şi pădurile, malul mării, ogoarele semănate, munţii,

şi pe urmă au luat mai multă înălţime şi nu se mai vedeau decât nori, zburau peste o mare de nori, până în zare şi asta era o privelişte care nu putea să existe pe lume şi bătrâna s-a gândit, minunându-se, că vecinele n-au să creadă când le va povesti ce vedeau ochii ei.

Dar n-a putut povesti, pentru că din visul ăsta nu s-a mai întors niciodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara