Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
O povestire de Olga Tokarczuk - Profesorul Andrews în Varşovia de Iadviga Iuraşek


Profesorul Andrews era reprezentantul uneia dintre şcolile psihologice foarte importante, foarte profunde, care avea în faţă viitorul. Ca aproape toate şcolile de acest fel, îşi avea originea în psihanaliză, însă rupsese orice legătură cu aceasta, elaborând o metodă proprie, o teorie proprie, o istorie proprie, un stil propriu de viaţă, de visare, de educare a copiilor. Profesorul Andrews zbura acum în Polonia cu o geantă de cărţi şi o valiză de haine groase – i se spusese că în Polonia decembrie este excepţional de geros şi neplăcut.

Cu o oră înainte s-a privit în oglindă la Heathrow şi i s-a părut că arată ca un comis-voiajor; îşi amintea de ei din copilărie: umblau din casă în casă şi vindeau Biblia. Şcoala psihologică pe care o reprezenta merita o astfel de expediţie. Polonia este o ţară de oameni inteligenţi. Era vorba doar să semene sămânţa şi să se întoarcă acasă peste o săptămână. Să le lase cărţi, că doar citesc în engleză şi cumva o să se poată opune autorităţii Fondatorului.

Sorbind drink-ul făcut de către stewardesă din celebra votcă poloneză, profesorul îşi amintea cu satisfacţie visul pe care îl avusese în noaptea dinaintea plecării – iar visele, în şcoala lui psihologică, erau hârtia de turnesol a realităţii.

Iată, a visat o vrabie; se juca în acel vis cu o mare pasăre neagră. De fapt – avea curajul să recunoască în sinea lui – se alinta cu cioara aşa cum ar fi făcut-o cu un căţeluş. În sistemul semnificaţiilor onirice al şcolii lui, cioara reprezenta o schimbare, ceva nou, ceva bun: a cerut deci al treilea drink.

Aeroportul din Varşovia era surprinzător de mic, plin de curent. S-a felicitat pentru ideea de a-şi lua căciula cu urechi pe care o avea ca amintire încă din călătoriile sale în Asia. Imediat a zărit-o pe “Beatrice” a sa. Stătea lângă ieşire, ţinând în faţă foaia cu numele şi prenumele lui. Era nu prea înaltă şi frumoasă.

Au urcat în maşina paradită şi, conducând nervos prin întinderile difuze ale oraşului trist, ea îi prezentă planul săptămânii care urma să înceapă. Astăzi este sâmbătă, zi liberă. Vor lua împreună cina şi el se va odihni. Mâine, duminică, întâlnirea cu studenţii la Universitate. Da, a spus ea dintr-o dată, aici atmosfera e cam tensionată. S-a uitat şi el pe geam, dar nu a observat nimic deosebit. Apoi interviul la revista psihologică, apoi cina. Luni, dacă vrea, poate să viziteze oraşul. Marţi, întâlnirea cu psihiatrii la nu ştiu care institut – n-a fost în stare să reţină denumirea foşnitoare. Miercuri vor merge la Cracovia, la Universitate. Şcoala psihologică a profesorului Andrews se bucură acolo de mare consideraţie. Joi Auschwitz, singur a cerut asta. Să fii în Polonia şi să nu vezi Auschwitz-ul, seara întoarcerea la Varşovia. Vineri şi sâmbătă toată ziua ateliere de lucru pentru practicanţii psihologi. Duminică - zborul spre casă.

Abia acum îşi dădu seama că nu are geanta cu cărţi şi lenjerie. S-au întors repede, dar bagajul dispăruse. Fata pe nume Gosha a plecat undeva şi s-a întors o jumătate de oră mai târziu. A revenit cu mâinile goale. S-ar putea ca geanta să se fi întors la Londra. Nu-i nimic, i-a spus, va veni după ea mâine, sigur o să se găsească. Privea pe geamul maşinii, fără să asculte vorbăria exaltată; se întreba ce mai era în geantă - cărţi, fotocopiile articolelor.

Au luat o masă plăcută împreună cu logodnicul ei. Faţa lui era acoperită de o barbă deasă şi de ochelari. Nu vorbea engleză şi de aceea i s-a părut cam posomorât.ş...ţ Se simţea deja foarte ameţit, când au ajuns în sfârşit într-un cartier plin de blocuri înalte. Au urcat cu liftul la ultimul etaj şi fata i-a arătat unde avea să stea. Era o garsonieră cu o mică bucătărie înghesuită între cameră şi baie. Coridorul era aşa de mic, încât nu încăpeau acolo trei persoane. Şi-au mai dat întâlnire gălăgios pentru a doua zi, fata i-a promis că îi va aduce geanta. Logodnicul ei a mai vorbit misterios cu cineva la telefon, până ce în sfârşit au plecat.

Epuizat de ciorbă şi de alcool, s-a aruncat pe pat şi a adormit. Dormea neliniştit, îi era sete, dar nu avea putere să se ridice. Auzea gălăgie pe palier, uşi trântite, paşii oamenilor. Poate i se părea.

Se trezi şi constată cu spaimă că este unsprezece. Se uită dezgustat la hainele sale mototolite. Făcu un duş în mica şi obscura baie şi, din păcate, trebui să se îmbrace tot cu lenjeria murdară. Apoi căută prin dulapuri nişte cafea. Găsi nişte resturi într-un borcan de gem. Nu exista un expres de cafea, aşa că şi-o opări direct în cană. Era răsuflată şi avea gust de infuzie din coajă de copac. Telefonul nu sună, cu siguranţă Gosha îi lua geanta de la aeroport. Cu cana de cafea în mână privea cărţile pe rafturi, toate în polonă, cu coperţi urâte şi aspre.

Gosha nu suna, timpul se scurgea lent prin aerul dens, călduţ şi somnolent. Profesorul s-a apropiat de fereastră şi a zărit spaţiul demarcat de siluetele egale ale clădirilor. Toate aveau aceeaşi culoare – culoarea cenuşie, albicioasă a cerului. Chiar şi zăpada părea a fi cenuşie. Soarele strălucea neconvingător.

Pe stradă stătea un tanc. Profesorul Andrews deschise fereastra, atât de insolită era priveliştea. Aerul geros l-a izbit în faţă. Pe lângă tanc se învârteau siluete minuscule, fără îndoială soldaţi. Deodată îl cuprinse o nelinişte, poate cafeaua fusese prea tare. Căută în buzunare foaia cu numărul de telefon al Goshiei şi-şi formulă în minte întrebarea politicoasă, dar hotărâtă: de ce nu a sunat încă şi ce este cu geanta lui. În receptor nu era ton. Formă numărul încă de câteva ori. Apoi formă un număr de Anglia – acelaşi lucru. Încercă toate numerele care îi veneau în minte. Telefonul era stricat, dar îşi amintea că bărbosul sunase ieri de pe el. Îl cuprinse furia. Se îmbrăcă repede şi coborî cu liftul până jos. După o oră de rătăciri printre blocuri (i se păreau toate la fel), găsi în sfârşit alt telefon, dar îşi dădu seama că nu are monede poloneze. Doar două bancnote, nici măcar nu ştia dacă valorau mult sau puţin. Porni în căutarea locului unde ar fi putut să le schimbe, dar singurul magazinaş pe care îl găsi arăta cu desăvârşire părăsit. Era la urma urmelor duminică. Se gândi cu spaimă că nu a făcut bine ieşind din casă, ea sigur s-a străduit să-l găsească, poate chiar îl aştepta deja. Se hotărî să se întoarcă, dar îşi dădu seama că se rătăcise. Nu mai ştia care era blocul lui. Nu-şi amintea adresa. Câtă superficialitate! Ce ţară! Zări o pereche de bătrâni care mergeau ţinându-se de braţ şi porni în direcţia lor. Dar despre ce să-i întrebe şi în ce limbă? Au trecut pe lângă el privind în altă parte.

Rătăcea printre case, din ce în ce mai îngheţat şi mai disperat. Nici măcar nu ştia când se întunecase. Nimeri printr-o minune la tanc, lângă care ardea acum vesel un foc într-un coş metalic. Soldaţii, cu puşca pe spate, îşi încălzeau mâinile la el. Îl cuprinse o frică atavică şi se retrase repede în parcul întunecat, dar mulţumită tancului reuşi să-şi localizeze blocul - îşi amintea peisajul de pe geam. Se simţi uşurat să se găsească din nou în locuinţa străină şi închise după el uşa cu cheia. Era şase, cursul lui tocmai începuse. Fără el. Sau poate chiar cu el, poate este un vis sau o stare ciudată a conştientului, provocată de oboseală, de zbor, de vreme, sau de mai cine ştie ce. Şcoala lui psihologică cunoştea astfel de situaţii.

Aruncă o privire în frigider unde găsi o bucată uscată de caşcaval, o cutie de pateu, unt şi două ouă. La vederea mâncării stomacul preluă puterea asupra sistemului nervos al profesorului Andrews. O clipă mai târziu omleta sfârâia vesel; cel mai mare cadou pe care profesorul Andrews l-a primit de la viaţă în acea zi ciudată a fost sticla de Johnny Walker, pe care o cumpărase la Heatrow. Îşi turnă încă jumătate de pahar şi îl bău aproape dintr-o înghiţitură. A doua zi se trezi devreme, de-abia mijea de zi. Stătea întins gol pe pat – se hotărâse să-şi păstreze hainele şi să nu doarmă în lenjerie – cine ştie cât timp trebuia s-o mai folosească. Mai aşteaptă până la şapte şi delicat ridică receptorul. Nimic. Telefonul nu se reparase. Chiar dacă profesorul avea speranţa asta copilărească. Uneori, cu realitatea, care este de altfel doar o proiecţie a psihicului (aşa susţinea şcoala lui psihologică), se întâmplă lucruri ciudate. Îşi turnă apă în cadă şi, stând întins în căldura plăcută, elaboră un plan de acţiune. Va cumpăra harta oraşului, va găsi ambasada, apoi totul va fi simplu. Şi cumpărăturile, trebuie să mănânce ceva ca lumea. Plin de vigoare se îmbrăcă şi coborî. Porni spre tanc – staţionă probabil pe o stradă principală. Tancul nu mai era. În schimb, pe stradă treceau unul după altul vehicule blindate cu huruit de rău augur. Trecătorii le priveau cu o expresie stranie. Cu vervă l-a acostat pe unul dintre ei, un bărbat de vârsta lui care ducea o plasă plină. Imediat îşi dădu seama după privirea omului că acesta nu-l înţelege. Îşi duse totuşi până la capăt întrebarea. Celălalt ridică neputincios din umeri şi dădu din mâini.ş...ţ Din cauza frigului nu-şi mai simţea degetele, aproape alerga. Pe stradă observă o vitrină, cea mai luminată dintre toate. Înaintase spre ea mai mult din dorinţa de lumină şi culori, decât din curiozitate. Era un magazin obişnuit, unde erau expuse pe rafturi o mulţime de mărfuri colorate. Vedea prin geamul puternic, întărit de gratii, alcool cu etichete cunoscute, cutii, dulciuri, îmbrăcăminte, jucării. Nu era încă târziu, dar magazinul era închis. Se forţă să descifreze tăbliţa cu programul. Înţelese că magazinul ar fi trebuit să fie deschis, dar era totuşi închis. Privea prin vitrină fermecat. Cum stătea astfel, trecu pe lângă el un om care ducea un brăduţ. Spuse ceva către profesor şi râse. Profesorul îi răspunse cu acelaşi gest, dar omul îl depăşi şi dispăru.

Era un anumit fel de om, profesorul nu ştia ce fel, căci dintr-o dată mintea lui se desprinse de gândirea simbolică, psihologică, simplă. Prin minte îi galopau acum emoţii trunchiate, incomplete. De exemplu mânie care se preschimbă imediat în disperare copilărească. Apoi dintr-odată îl cuprinse un râs interior, liniştit. Demonic. Profesorul Andrews era maestru în observarea propriilor emoţii, studiase îndelung asta. În cazul de faţă însă, această abilitate se dovedea absolut inutilă. Îşi dădu seama că de două zile n-a spus nici o propoziţie cu sens.

În ziua următoare, după ce se asigurase că telefonul nu funcţionează, găsise un magazin deschis în cartierul său. Profesorul era flămând pentru prima oară în viaţă. Magazinul acesta era însă altfel. Erau acolo numai sticle cu lichide deschise la culoare, poate cu votcă şi borcane cu muştar. De asemenea se aliniau pe rafturi borcane cu salată de sfeclă. Recunoscu că trebuie să cumpere ceea ce este. Chiar când ieşea au adus pâine şi magazinul se umplu în câteva minute. Stătu la rând şi vânzătoarea, fără întrebări, îi întinse pâinea; plăti şi plecă. În mod vizibil însă era atras de locurile unde erau oameni, îl atrăgea mulţimea călduroasă aşezată în şiruri lungi, căci n-avea încă chef să se întoarcă în garsoniera neîncăpătoare şi pustie. Se opri lângă mesele de fier, aşezate pe lângă stradă, în faţa cărora oamenii stăteau supuşi la coadă. Le privea feţele, o căuta printre ei pe Gosha, poate era pe aici pe undeva. Oamenii tăceau. Erau serioşi, tensionaţi, parcă nedormiţi.

Tropăiau pe loc. Cel mai posomorât popor din lume. Şi cu toate acestea se opri lângă ei. Nu pentru că ar fi avut nevoie de ei, ci pentru că transmiteau o obişnuită căldură omenească. Aerul geros se topea sub respiraţia lor. Privea vânzătoarele înfofolite care scoteau din butoaiele înalte crapi graşi, cenuşii. Îi aruncau direct pe cântar. Peştii se zbăteau în ger. Vânzătoarele întrebau pe fiecare cumpărător: suna ca un refren, ca o mantra. Urechea profesorului Andrews prinse melodia acestui cântecel şi acum îi suna în ureche: “Viu sau pe loc?”. Profesorul putea doar să ghicească întrebarea. Când cumpărătorul dădea din cap, vânzătoarea lovea peştele cu greutatea de la cântar. Peştii îşi găseau locul de odihnă în sacoşele largi de pânză.

Îl trecu un fior. Avea impresia că participă la un ritual religios. Uciderea peştelui. “Viu sau pe loc?”, aceste cuvinte repetate îl hipnotizau. Îşi dori dintr-odată să se alăture acestei îngrozitoare repetări şi să plece cu un peşte mort în sacoşă, la fel ca toţi ceilalţi. Fără să-şi dea seama, se aşeză la rând, dar îşi reveni când zări un mic detaşament de patru soldaţi cu un câine. Se ruşină chiar. Oamenii şi-au întors tăcuţi privirile de la soldaţi. Se uitau acum la propriile picioare sau în gol. Profesorul îşi aduse aminte cu disperare de cabinetul său, de cărţi şi de căldura şemineului electric.

În faţa blocului său, în parcare, se vindeau brazi de Crăciun. Se formase rând, însă cu mult mai mic decât celălalt. Cumpără aşadar un brăduţ. Mergea acum cu el sub braţ, arăta la fel ca toţi ceilalţi. Asta îi provocă o nesperată bucurie. Fluiera. Intră în locuinţa străină, se aşeză la masă în manta şi căciulă şi deschise sticla cu lichidul deschis la culoare. Era oţet. “Doamne – se gândi – e imposibil să mi se întâmple aşa ceva în realitate. Este un episod psihologic. Ceva rău mi se întâmplă”. Se strădui să găsească acel moment când începuse totul, însă mintea lui refuza să gândească. Tot ce reuşise să-şi amintească erau gustoasele sandvişuri din avion.

Profesorul se miră că se gândea atât de mult la mâncare; intelectul lui primea aceste gânduri cu stângăcie – era obişnuit să fie invadat de idei instructive şi abstracte care se instalau în el ca pe nişte canapele confortabile. Iar acum în memoria profesorului se fixase imaginea magazinului cu gratii la vitrine şi cu rafturile pline de marfă.

Puse brăduţul în cameră, lângă perete, şi-i privi cu atenţie ramurile delicate. Îşi dădu seama fără nici un chef că trebuie să facă ceva, că trebuie să treacă la acţiune.

Îşi împachetă lucrurile în valiză, stinse lumina, privi vestibulul pentru ultima oară şi trânti uşa. Coborî cu liftul până jos şi se strădui să arunce în cutia de scrisori cheia de la cameră. Era hotărât. Trebuia să găsească ambasada. Nu era altă ieşire. În faţa casei dădu peste un bărbat obez şi roşu la faţă, care în pofida frigului, curăţa zăpada cu lopata. Bărbatul se înclină inobservabil şi spuse ceva, desigur o urare. Profesorul Andrews se simţi dintr-odată cuprins de un val de energie şi, fără să-i mai pese de nimic, surprins el însuşi de reacţia sa, îi povesti acestuia despre ultimele două zile. Că locuieşte sus, că a venit de la Londra pentru nişte cursuri, că însoţitoarea lui ar fi trebuit să-l sune, dar telefoanele s-au defectat, i-a spus de tancul de afară, de magazinul închis, de autobuz, de brad, de oţetul din cană. Celălalt stătea şi-i urmărea atent buzele. Faţa lui nu exprima nimic.

Apoi, nu ştiu cum, se trezi într-o cameră mică şi plină de obiecte. Cu greu reuşeai să te mişti în ea. Stătea la o măsuţă joasă, bea ceai dintr-o cană cu mâner de plastic şi ridica unul după altul paharele zelos umplute. Vodca avea un gust ciudat, de fructe. Era atât de tare, încât profesorul simţea că după fiecare înghiţitură îl ustură gâtul. Se auzea pe sine însuşi cum povestea bărbatului şi soţiei acestuia (obeză şi roşie, apăru cu cârnat fierbinte, întins apetisant pe farfurie), despre şcoala lui psihologică, despre Întemeietor, despre presimţirile sale, despre cum funcţionează conştientul omului. Apoi îl cuprinse dintr-odată o nelinişte, îi veni în minte ambasada şi începu să repete bâlbâind acel cuvânt «Embassy», «British Embassy». «War», îi răspunse bărbatul, apucând cu ambele mâini aerul, astfel încât să sugereze o carabină, apoi se aşeză, închise ochii şi scoase un sunet care imită împuşcătura. «War», repetă. Profesorul porni şovăind spre toaletă şi se trezi în uşa bucătăriei. I se făcu rău de la aerul închis.Atingerea delicată a gospodarului îl îndreptă spre baie. Profesorul închise uşa după el, iar când se întoarse, observă în cadă înotând un peşte mare. Era viu. Nu-şi putea crede ochilor. Se ţinea de nasturele de la palton şi privea direct în ochiul plat al peştelui de sub apă. Se simţi încarcerat de privirea lui. Peştele îşi mişcă leneş coada. Deasupra cadei erau puse rufe la uscat. Stătu astfel vreun sfert de ceas, neputând să se mişte, până când gospodarul neliniştit începu să bată la uşă.

El şi peştele se priveau ochi în ochi. Era un lucru oribil şi totodată plăcut, plin de sens şi-n acelaşi timp absurd. Peştele era viu, se mişca şi rostea cu buzele lui groase nişte cuvinte de neînţeles. Profesorul Andrews se rezemă de perete şi închise ochii. Ah, să rămână în baia aia mică, în burta marelui bloc, în mijlocul marelui oraş geros, să fie lipsit de cuvinte, să nu înţeleagă şi să nu se poată face înţeles. Să privească drept în mijlocul ochiului plat şi incredibil de rotund al peştelui. Să nu se mai mişte de aici.

Uşa se deschise cu trosnet şi profesorul nimeri direct în braţele călduroase şi puternice ale gazdei. Se ghemui la pieptul lui ca un copil. Plângea în hohote.

Puţin mai târziu, mergeau cu taxiul prin oraşul scăldat de raze aurii şi reci. Profesorul Andrew îşi ţinea valiza pe genunchi. Apoi, când îşi luă rămas bun de la bărbatul obez, în faţa ambasadei, celălalt îl sărută pe obrajii neraşi de două zile. Ce putea să-i spună profesorul de rămas bun? Îşi controlă limba nesupusă şi îmbătată, apoi şopti nesigur: «Viu sau pe loc?» Polonezul îl privi nedumerit. «Viu», răspunse.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara