Nu e uşor să scrii un roman despre boala Alzheimer, în care filonul ştiinţific, riguros documentat, să se îmbine atât de armonios cu cel ficţional, sau altfel spus, în care cunoaş terea să-şi dea mâna cu imaginaţia şi să danseze un vals duios, deopotrivă tragic şi plin de iubire.
Şi totuşi, în Povestea iubirii exact asta se întâmplă. Stefan Merrill Block umanizează ştiinţificul, transformându-l într-o poveste de dragoste. O poveste care începe demult, în Anglia, şi se termină în zilele noastre, o poveste cu lorzi iubăreţi şi uituci şi femei ce se lase iubite ca să uite, o poveste cu dislocări geografice şi emoţionale, traversări de mări şi ţări pentru a ajunge într-un loc poate chiar mai ostil decât cel din care ai plecat dar de unde nu te mai poţi întoarce. O poveste care începe cu o despărţire şi se termină cu o regăsire, cu alte cuvinte, povestea genezei unei familii tarate, condamnate la uitare, atâta timp cât aproape fiecare membru al fiecărei generaţii are implantat în ADN-ul său (pe cromozomul 14), germenele uitării, gena declanşatoare a maladiei Alzheimer cu debut precoce.
Când mama sa, încă tânără, este diagnosticată cu Alzheimer familial, Seth, un adolescent de numai cincisprezece ani, vrea să descopere nu doar trecutul misterios al celei ce i-a dat naştere şi despre care nu ştie nici măcar unde s-a născut, dar şi ce anume provoacă declanşarea acestei boli, cauza şi efectele sale, în speranţa că, într-o zi, cum tocmai şi-a pus în gând să devină neurolog, îi va găsi un leac. Pentru aceasta, Seth porneşte într-o călătorie solitară şi destul de haotică prin statul Texas, lipsit până şi de ajutorul tatălui, a cărui singură preocupare, de când soţia lui a trebuit să fie internată, este să se uite la documentarele de pe History Channel în compania unui pahar mare de gin. Să se uite pentru ca, la rândul său, să uite.
Concomitent cu peregrinările lui Seth, undeva în High Plains, Texas, o localitate nu departe de Dallas, Abel Haggard, ajuns la venerabila (din perspectiva lui) vârstă de şaizeci şi opt de ani, a devenit „ultimul mohican” al deţinătorilor de pământ râvnit de marii dezvoltatori imobiliari. Dar zilele de „moşier” îi sunt numărate. Până acum a primit zeci de oferte de cumpărare, atât a pământului cât şi a casei, dar, spre satisfacţia lui, a reuşit să le ţină piept. De fapt, nu în totalitate, căci a vândut mare parte din pământ – nu însă şi casa. Nu e vorba de o încăpăţânare gratuită, de mofturile sentimentale ale unui bătrân care se ţine cu dinţii de trecut şi nici de oferte lipsite de generozitate. Motivul bătrânului pentru a rămâne acolo unde se află este speranţa, pe zi ce trece din ce în ce mai deşartă, că, înainte de a muri, o să-şi mai vadă o dată fiica, pe Jamie, cea care l-a părăsit în urmă cu mai bine de douăzeci de ani şi despre care nu mai ştie nimic. Ştie, de fapt, un singur lucru, că dacă ea s-ar îndura şi s-ar întoarce în High Plains, pe el trebuie să-l găsească aici, în casa ei părintească care a fost şi casa lui părintească.
Povestea lui Abel începe când el însuşi avea douăzeci de ani şi trăia, în aceeaşi casă în care trăieşte şi-acum, cu fratele lui, Paul şi cu frumoasa soţie a acestuia, Mae. „Cândva, am crezut că ţin la fratele meu mai mult decât la oricine de pe lumea asta, dar m-am înşelat. Şi mai mult am iubit-o pe femeia cu care era căsătorit, femeia la care uneori fratele meu părea că nici nu se uită”, ne mărturiseşte, încă cuprins de remuşcări, Abel, încercând să găsească circumstanţe atenuante pentru iubirea sa. Dar iubirea n-are nevoie de circumstanţe atenuante. Ea există sau nu există, iar când există, e o forţă oarbă, indiferentă la dramele sau consecinţele pe care le provoacă. Din iubirea lui Abel pentru Mae se va naşte Jamie, cea care nu va afla decât prea târziu că tatăl ei adevărat nu e Paul, iar Paul, lovit prematur de uitare, nu va afla niciodată. Paul o va uita pe Mae, o va uita pe Jamie, îşi va uita fratele, dar nu şi marea lui iubire, un soldat, care murise dintr-un joc prostesc, undeva într- o bază militară americană din Germania. Nu numai că nu-l va uita, dar într-o noapte, văzând că nu e lângă el (îl confunda pe Abel cu el, iar Abel, hăituit de dragostea lui Paul, hotărâse să plece), va porni să-l caute. Va fi ultimul său drum, dar şi al lui Mae, care, la rândul ei, porneşte în căutarea lui Paul. Lovită de cruzimea fără limite a destinului, Jamie se va clătina şi, ca să nu se prăbuşească de tot, va pleca de acasă, jurându-şi să-şi facă o nouă viaţă, cât mai departe de Texas. Rămas singur, deposedat de toate fiinţele care-i fuseseră dragi, Abel îmbătrâneşte pe cont propriu, transformându-se într-o versiune masculină a Penelopei ce-şi spune povestea.
Stefan Merrill Block este la primul său roman, dar scrie ca şi cum ar fi la al zecelea. L-a ajutat, poate, şi faptul că scrie din experienţă. Boala, într-o formă mai blândă decât variantă descrisă în carte, există şi în familia lui, cum există şi în familia mea, şi în multe alte familii. De fapt, în viziunea autorului, toţi bolnavii de Alzheimer formează o mare familie, sau, dacă vreţi, un popor, isidorienii, pentru că ţara pe care o locuiesc se numeşte Isidora. Iar legenda Isidorei se transmite prin viu grai fiecărui membru al următoarei generaţii care, înainte de a (o) uita, înainte de a-i trece pragul, o transmite şi el mai departe: „Pe lângă lumea noastră mai există una. Sunt locuri pe unde poţi trece dincolo (…). Această altă lume se numeşte Isidora şi este la fel de mare ca a noastră şi, în multe privinţe, este la fel. Aceeaşi iarbă creşte în acelaşi pământ. Aceleaşi păsări zboară pe acelaşi cer. Chiar şi oamenii arată la fel. Deosebirea cea mare este însă că în Isidora nimeni nu-şi aminteşte nimic. Oamenii n-au nume, casă sau familie. Ori s-ar putea spune că toţi au acelaşi nume, aceeaşi casă şi aceeaşi familie, un singur cuvânt, un singur loc şi un singur nume – Isidora. La prima vedere pare înfricoşător, dar, dacă nu-ţi aminteşti nimic, atunci n-are de ce să-ţi fie frică. Şi oricum, în Isidora ai mereu ce-ţi trebuie.”
Viaţa e combinaţia dintre Întâmplare şi Memorie, prima creând-o pe a doua, consideră Seth, iar dacă în finalul romanului asistăm la o reuniune de familie, aceasta este numai rodul Întâmplării. Sau poate nu? „Poate oare Dragostea”, se întreabă acelaşi Seth, „să pună la cale o revoltă şi să-şi spună cuvântul?” Da, poate, pare să-i răspundă autorul, argumentul cel mai concludent fiind chiar romanul de faţă, o declaraţie de dragoste făcută tuturor celor afectaţi de uitare, dovada supremă că dacă ei uită, noi, şi cei ce urmează să devină noi, nu-i vom uita niciodată.