La început am fost fascinat de locul unde locuiam: între catedrale. Noaptea, garguiele de la Obere Pfarre păreau duhuri ameninţătoare, iar Christul răstignit la baza navei catedralei, în mărime naturală, tocmai înhăţat de picioare de o iederă tânără şi palid luminat de un neon rozaliu de pe stradă mă ţinea într-o stare de permanentă panică metafizică. Nu-l vedeam pe fereastră, dar îl simţeam acolo, în poziţia aceea în care parcă împingea catedrala cu spatele sau o susţinea, asemenea unui Atlas, să nu se prăvălească, şi nu îndrăzneam să dorm. În cele din urmă, am făcut-o, când mi-am pus în cap să-mi scot din minte ideea că El stă acolo ca să mă supravegheze şi am înlocuit-o cu cea eliptică de prefix - e-adevărat -, dar mai sănătoasă, cum că treaba Lui acolo este să mă vegheze. Punct. Adică

l-am tăiat pe supra şi m-am simţit mult mai bine. Mi-a luat vreo trei zile.

În spate, pe geamul din bucătărie, se zăreau cele patru turle ale Domului. Un papă odihnea acolo, la stânga lui, într-o capelă interzisă turiştilor, se afla un cui ferecat în aur şi nestemate, despre care se spunea că fusese înfipt într-o mână a lui Iisus, apoi, la dreapta papei Clemens al II-lea (singurul papă nord-german) încântau, ba pictate, ba sculptate, altare superbe, diferite stilistic (printre care tronau suveran câte un Riemenschneider, Vogt şi Cranach autentice), sus o orgă magnifică, două nave imense unde încăpeau coruri ce puteau cânta antifonic, o criptă sinistră - îmblânzită de geniul german şi transformată în spaţiu de concerte - şi o mulţime de sculpturi, pendulând între naiv şi morbid, între măreţie şi nebunie - de la călăreţul adolescentin, despre care se presupune că este împăratul Heinrich al II-lea, la episcopul Dionisie, ce-şi ţine în mâini, cuviincios, propriul cap tăiat.

Găsisem chiar o formulare simplă prin care să-mi exprim stupoarea cu privire la magia acestui loc, parafrază ieftină după un banc (la fel de ieftin) cu Bulă: "În faţă catedrală, în spate catedrală. La stânga catedrala, la dreapta - catedrală. Sunt înconjurat!!", spuneam, mai în glumă, mai în serios (dar mai mult în serios), atunci când mi se cerea să-mi dau adresa. Era ca un fel de ghicitoare topografică. Pentru localnici, acest lucru era floare la ureche! Toată lumea îşi dădea seama: Neuer Ebracher Hof.

Cu timpul, iniţiala mea nelinişte vizuală avea să se transforme şi să se îngemăneze cu o mult mai intensă nelinişte auditivă. După câteva luni am înţeles nu numai că sunt înconjurat de catedrale, dar şi că sunt prins inevitabil în pânza de păianjen a clopotelor lor.



***

Totul începe în Bamberg: un orăşel universitar, cu mii de biciclete studenţeşti, cu o solidă bază americană în apropiere şi, mai ales, cu o mirabilă excepţie arhitectonică (căci clădirile medievale nu au fost atinse de nici o bombă în cel de-al doilea război mondial), cu o droaie de catedrale, centru spiritual al catolicismului regiunii numite Franconia, care a fost cucerită de bavarezi în secolul al 19-lea şi integrată Bavariei. Pe scurt.

Atracţiile turistice sunt multe, pentru a numi obiectivele standard: plimbarea cu vaporul pe râul Regnitz, catedralele, turnul vechii primării, mica Veneţie. Ce se ştie mai puţin despre Bamberg este următorul fapt, pe care trebuie să-l relatez sub formă de dialog, căci altfel nu are nici un farmec (să ne închipuim că citez dintr-un viitor Bildungsroman):

,Mă plimbam pe malul Regnitz-ului cu prietenul meu Sikhos şi vorbeam despre muzică, mai exact despre Sinfonia lui Luciano Berio, prima lucrare simfonică postmodernă, a cărei primă parte apelează la un text luat din Claude Levi-Strauss. Îi povesteam că avusesem o studentă care îl confundase pe filosoful Levi-Strauss cu creatorul de blugi cu acelaşi nume. Deodată, Sikhos, are o revelaţie subită şi-mi răspunde:

Măi, Nikhu (asta e porecla mea), ăsta geniu! Un croitoraş din Bamberg, Levi-Strauss, care emigrează în America, inventează blue-jeans şi - peste un secol - îmbracă pe toată lumea la fel. Îţi zic, ăsta geniu, nu Mozart al tău!

Mă rog..., am răspuns. Ce să spun altceva?"

***

După mine, caracteristicile de bază ale Bambergului sunt berea afumată şi clopotele. Există două sortimente de bere afumată în Bamberg: cel "tare", Schlenkerla, o bere neagră, produsă din hamei afumat, şi cel "slab", Spezial, o bere maronie, limpede, afumată după producere, printr-un procedeu asemănător celui pe baza căruia funcţionează narghileaua. Despre prima se spune că e o "băutură care are gust de mâncare", despre ce-a de-a doua că are un "gust de fum". Evident, nu poţi să bei prea mult din aceste soiuri de bere. Şi poate că tocmai de aceea circulă în Bamberg, prin Kneipen (adică prin cârciume), legea nescrisă, dar recunoscută de toţi: "A unsprezecea bere e gratis!" Nu am văzut pe nimeni care să fi ajuns în acest stadiu, dar stau să mă gândesc că se poate ajunge la acea stare şi pe altă cale. Un exemplu îmi e la îndemână: prin clopote.

Şi iată că am ajuns la clopote, a doua caracteristică a oraşului. E-adevărat, clopotele Bambergului nu posedă bucuria şi clinchetul strălucitor al clopotelor Parisului, nici consistenţa şi bogăţia celor din Londra ori Roma, dar au o însuşire comună: toate clopotele sunt acordate în gama si major. Totul sună armonios în Bamberg, căci oricare ar fi combinaţiile dintre sunete, ele vor suna consonant pentru urechile noastre. Iar acest lucru se dezvăluie în cel mai eficient mod atunci când toate clopotele catedralelor din oraş au întâlnire la aceeaşi oră: în fiecare sâmbătă, de la ora 14 fix la 14 şi 10 minute. Încep de departe, agale, clopotele ascuţite de la Otto-Kirche, apoi preiau tonul cele baritonale ale Mănăstirii Carmelitelor, se insinuează apoi pe rând Obere Pfarre, mânăstirea dominicană de pe dealul Michelsberg, Catedrala evanghelică St.Stephan, aflată la doi paşi de Apfelweibla, mânerul porţii ce l-a inspirat pe E.T.A. Hoffmann în scrierea capodoperei prozei fantastice numite Ulciorul de aur, în fine, se adaugă, pătrunzător şi leonin, Domul. Senzaţia este uluitoare: e ca şi când ai sta pe vârful muntelui şi ai privi în zare, de pe acoperişul lumii. Sunetele se zbat în jurul tău, se combină şoptindu-ţi la ureche, intrându-ţi în piele şi făcându-te, la propriu, să vibrezi cu ele, până ce devii tu însuţi clopot, cu inima pe post de limbă.

După un an de stat acolo, am reuşit să aflu şi locul de unde se poate auzi cel mai bine şi cel mai omogen acest concert incredibil: Neuer Ebracher Hof, chiar curtea imobilului în care am locuit, loc pe care l-am botezat criptic, în stilul lui Frank Herbert: Vortexul Stării Celor 11 Beri (prescurtat: VSC11B).

Dar după câteva sâmbete de audiţie şi extaz acustic mi-a venit o idee: ce-ar fi să scriu o compoziţie pentru clopotele acestui oraş? În febra ideilor, am schiţat un sistem de control al loviturilor de clopot şi un altul al combinaţiilor dintre diferite sonorităţi. Ba chiar am început să mă gândesc şi la o modalitate de a nota totul pe hârtie, în loc de sunete notând acţiunea realizată (în sens de performance). Nu ştiam cum se trag clopotele: există clopotari (văzusem la Hallmark un film poliţist cu o întrecere între clopotari, dar asta se întâmpla în Anglia) sau e vreun mecanism care declanşează funia? Nici prin cap nu-mi trecea că, de fapt, totul era programat electronic. Surescitat de aceste idei am început să sondez şi la nivel administrativ, interesându-mă cine se ocupă de clopotele oraşului.

După puţin timp am primit o invitaţie de la organistul Domului, Herr Wunsch, care s-a oferit să-mi explice câte ceva din secretele clopotelor Domului din Bamberg. Am acceptat cu entuziasm, şi iată-ne, pe mine, încă doi colegi muzicieni şi domnul Wunsch, la baza Domului, cum intrăm pe o uşiţă lăturalnică, ferecată la loc cu grijă, şi începem să urcăm în turla dreaptă. Afară e un soare cu dinţi, vântul rece suflă în rafale printre arcadele laterale şi noi urcăm prin coridoare strâmte, depăşim locul probabil al orgii, mergem mai departe, ne săltăm pe scăriţe de lemn în gânguritul cohortelor de porumbei ce-şi au aici cuiburile, cu scopul de a ajunge să vedem cele două clopote vechi, numite după perechea imperială canonizată de catolici - Heinrich al II-lea şi soaţa sa Kunigunde.

Ajungem la primul nivel. Aici, tronează Heinrich, un clopot mare, de bronz, acordat pe sunetele mi şi do diez. Unul din secretele construcţiei clopotelor e următorul: o bucată mare din clopot e acordată pe un sunet anume, iar restul, bucata mai mică, pe un altul, aflat cu o terţă mică mai jos. Astfel, combinaţia dintre armonicele acestor sunete va genera o aură auditivă bogată, impresionantă, un pic tristă, dar întotdeauna misterioasă (în cap am scena finală din Rubliov-ul lui Tarkovski). Dacă un clopot sună prost, atunci e clar că nu ascultă de această lege.

Heinrich bate la ore fixe şi din sfert în sfert de oră (o dată la şi un sfert, de două ori la şi jumătate şi de trei ori la fără un sfert). Are un ton maiestuos, un dangăt lung şi susţinut. Cînd te afli lângă el, lovitura iniţială - dată nu de o limbă interioară, ci de o gheară de metal exterioară clopotului, acţionată electric la ore fixe - îţi pătrunde în ureche asemenea unui pumnal.

La nivelul al doilea stă Kunigunde, de aceleaşi dimensiuni, acordată pe nota si. Kunigunde e clopotul sacru la Bamberg, căci el nu bate decât în ceasuri de nenorocire: în fiecare vineri la ora 19.00, când se crede că a murit Hristos ori atunci când moare episcopul sau Papa. Kunigunde e clopotul funebru. Dacă din greşeală sau intenţionat acesta este acţionat, lumea intră în panică. Bătrânele doamne ce ştiu a distinge sunetele clopotelor Domului se vor fi întrebând atunci febril: "Ce e? E adevărat? Cine a murit?"

Celelalte clopote sunt noi, acordate astfel pentru a umple gama lui si major: re diez, fa diez, sol diez, la diez şi si1. Ucenici încă într-ale sonorităţii, aceştia se combină surprinzător, cu tonul lor cristalin şi vesel, cu celelalte clopote de peste case şi străzi, a căror poveste nu o ştiu, dar o aud. Iar acolo în turn, când ne-a apucat ora 12.00, a fost de neuitat! "Terapie prin sunet", a spus cineva. Mie mi s-a părut mult mai mult: sunete care-ţi trec prin carne şi oase, ca şi când te-ar spăla de impurităţile trupului, ca şi când te-ar curăţi pe dinlăuntru. Senzaţia e indescriptibilă.

Mai sunt multe de spus. Unul, însă ţin să-l spun: n-am scris piesa la care mă avântasem. Am lăsat-o să zacă, şi asta din considerente practice: nu vreau ca bătrânele doamne din Bamberg să sufere atacuri de panică.