E aproape neverosimilă
existenţa azi, la noi, a
unui poet care scrie şi
vibrează emoţional cu
atâta putere în trăirea
evenimentelor firii din
universul vegetal şi
tradiţional-rural, transilvănean
în speţă, cum este Eugeniu
Nistor.
El nu doar ştie că veşnicia s-a născut
la sat, dar se revendică necontenit din
această geneză, în care îşi identifică
prezenţa şi din care îşi adapă (ca să
folosesc un cuvânt neaoşist) aproape
întreaga creaţie. Pare astfel rupt, sau
numai dezinteresat de asaltul atâtor
experimente formale, lexicale, imagistice
ş.a. care ne marchează lirica actuală,
din revistele şi volumele propuse spre
lectură unui public şi el teribilist, puţin
educat estetic şi mai ales dispus, cu
ostentaţie, a renunţa la orice legătură
cu un specific autohton, încă ţărănesc.
Versul său este limpede, melodios,
cantabil (în cea mai mare parte),
înrudindu-se (făcând parte din aceeaşi
familie de poeţi) cu contemporanii săi
Ion Horea, Ioan Alexandru şi, dacă e
s-o spunem pe cea dreaptă, cu înainte
mergătorul, de odinioară, Mihai Eminescu.
Consecvent cu sine însuşi, de la volumul
de debut din 1980 şi până la actuala,
masiva antologie, de peste 600 de
pagini, cuprinzând toate volumele
de până acum (şase la număr), Glose
din râul fără sfârşit (Editura Ardealul,
Târgu-Mureş, 2015), domnia sa şi-a
impus o personalitate distinctă şi
originală, nici vorbă, tocmai prin
perseverenta evocare a ţinutului natal,
prin extensie a râului şi ramului de
pretutindeni din ţară („Avem în suflet
codrul de alun,/ în oase ducem gliile
de-acasă,/ în ochii noştri se mai vede-un
drum,/ pe care vin strămoşii de la
coasă…// Ar trebui să stăm sub un
stejar,/ ca s-auzim ţărânele cum cântă/
şi cum visează mâna de plugar /
acele holde mari ce se frământă” –
Moştenire), definindu-se cu seninătate:
„Din apă şi pământ eu sunt făcut – /
natură vie, fiinţă efemeră,/ dacă-mi
dezbrac veşmintele de lut / pot fi lumină,
vânt, flacără, sferă…// Dar sunt aici,
prin golf cutreerând / ca primul om de
la-nceputul lumii,/ pe frunte-mi cade
soarele prea blând / şi sufletu-i ferice-n
coaja humii…” (Golful paradisiac).
Criticul literar Nicolae Manolescu
remarcă, în cele câteva rânduri de
pe copera a patra a masivei antologii
Glose din râul fără sfârşit, „simplitatea
evocărilor lirice”, declinându-şi preferinţa
pentru primele trei cărţi de versuri ale
lui Eugeniu Nistor (Primăvara pe o
bicicletă albastră, Elegii transilvane şi
Glosele râului), incitante tocmai prin
„elegiile lor ardeleneşti şi giuluşeşti,
într-o tradiţie veche şi nobilă de poezie
românească de dincolo de munţi. O
poezie... ardeleneşte aşezată, emoţionantă
şi limpede ca Mureşul cel lin curgător”.
E o robusteţe calmă în toată această
rostire de sine, mereu comunicând,
prin canale freatice de vieţuire, cu
locurile natale (satul său cu nume ca
de alint: Giuluş), cu natura, cu anotimpurile
în care vremea se decantează imperturbabil:
„Mi-a trimis mai deunăzi primăvara
scrisori,/ îmi scria despre-un cer legănat
de aprilie,/ arcuit cu mirare sub un
şir de cocori,/ care – foarte probabil –
se-antrenau în familie (…) Îmi scria
despre felul în care tremură iarba,/
ca o vulpe speriată cu blana de pluş – /
eu simţeam cum un deal îşi îngândură
barba/ şi cum lumea-amintirii trece lin
prin Giuluş” (Caligrafii de aprilie). E şi
o melancolie aici, ca atitudine, ca stare
firească a temperamentului său nostalgic,
ce revine statornic în versuri, ca un
dat, ca o condiţie existenţială:„Nu poţi
ucide/ melancolia poetului,/ când în
lacrimi se clatină/ creanga făgetului,/
când umerii serii,/ pe dealuri, sunt uzi,/
şi prin ochiul geometric,/ al toamnei,
trec sturzi” (Melancolia poetului). Însuşi
sentimentul dragostei, al iubirii e legat
de freamătul naturii, cheltuindu-se
într-o contopire cu firea, într-o delicată
şi tandră ipostază eminesciană: „În
ochii tăi, ca o lagună,/ se clatină iar
trestii verzi –/ ce crâng din amintire
sună,/ în ce foşnire te mai pierzi?
(…) Ce iarbă, doamne, ne adună/ când
trece vara de amiezi?/ Dar după vânturi
şi furtună/ ori după albele zăpezi?//
Din ochii tăi, ca o lagună,/ ne vor uimi
iar trestii verzi!” (Uimire).
Toată poezia lui Eugeniu Nistor stă
sub semnul întoarcerii spre acel tărâm
edenic al copilăriei, al copilăriei umanităţii
la urma urmelor, pe care îl rememorează
înfiorat, cu delicateţe, în retrăirea
bucuriilor de viaţă pură, acolo în mijlocul
mediului natural de care nu se poate
desprinde, resimţindu-l pulsând în sine
ca pe un dat predestinat al devenirii,
chiar dacă sentimentul înstrăinării îl
mai încearcă uneori: „Nu-i nimenea în
plânsul ierbii,/ doar apa murmură pe
prund,/ de-argintul brumelor ce vin/
unde-aş putea să mă ascund?/ În care
clopot de arţar,/ În care fluier de alun?/
Nu-i nimenea şi apa Văii/ se varsă parcă
peste drum…/ Să trec dincolo nu
mă-ncumet,/ că înc-odată s-ar putea/
ca de pe uliţi să se-ntoarcă/ şi să mă
strige cineva…/ Şi-apoi mi-e sufletul
în lanţuri/ şi gândurile-mi sunt în frâie/
şi, dacă trec prin amintiri,/ mă arde
roua la călcâie…” (Mă arde roua).
Oraşul e şi el perceput tot prin
raportarea la zbuciumul firii („Ziduri
străvezii,/ străzi sfâşiate de vânt” –
Oraşul, sau: „pe străzile desculţe,/ scâncesc
mestecenii/ dezbrăcându-se…”
– Citadină etc.), în acest ambient nimic
nu pare a fi străin scurgerii timpului,
într-un ritm ancestral: „Decembrie
coboară peste-oraş,/ seara-i un somn
ce-alunecă prin parcuri,/ zăpezile
cad grele, fără glas,/ şi scârţâie sub
paşi ca nişte arcuri.// Arborii în jur sunt
numai vise,/ aleile se-ngroapă în zăpezi,/
sub frunte gândul iscă diocezi/ şi-oraşe
mari, cu porţile deschise…” (Decembrie).
Şi-a asumat astfel condiţia unui
cântăreţ al Ardealului („Suflete al meu
ce stărui/ să te culci pe-aceste foi/ şi-ai
vrea lumii să te dărui/ în amurgul dintre
ploi,// ori pe bulgări de lumină,/ la
creneluri dulci de deal,/ când pe-o
prispă de arină/ ninge iarăşi în
Ardeal…”(Caligrafie), dar rezonanţe
din acest univers se regăsesc şi atunci
când referirea poetică se face la marele
carusel al lumii unui trecut dramatic:
„pe pietrele veacului/ nu era, deloc,
uşor să exişti!” (Cântecul amintirii).
Uneori songul său are armonii
trubadureşti, poetizând reverenţe de
dragoste pentru iubite cu prezenţe
fantasmatice: „O, ce sprinţară, ce dulce
şi caldă era Ama-Amalia,/ sfioasă,
modestă şi blândă – / eu o visam, noapte
de noapte,/ cum aleargă desculţă şi
goală/ pe-o plajă fierbinte din Australia…/
Căci valuri stârnea prin sufletul
meu, Ama-Amalia” (Imaginare ţărmuri).
Desigur, o anume apropiere de poezia
blagiană aduce în meditaţiile sale un
cuantum discret de filosofare. E însă
o poezie de-acum mai cerebrală, care-l
prinde mai puţin, după gustul meu,
încărcată de un anume livresc, e drept,
de bună calitate. Chiar şi atunci când
sensurile existenţiale se ascund în
versuri de o volută ludică: „Eu văd ceea
ce văd,/ Tu vezi ceea ce vezi,/ Eu (poate)
nu văd/ ceea ce vezi tu,/ Tu (poate) nu
vezi/ ceea ce văd eu./ Deci:/ nu putem
cuprinde/ în cerul privirilor noastre/
întreg adevărul!” (Un fel de silogism).
La o privire superficială, poezia
aceasta poate părea drept atemporală.
Dar cine caută a o percepe astfel se
înşală. Pentru că există în fibra ei de
profunzime o comuniune cu veşnicia
(ce vreţi, o mai acută ancorare în
actualitatea permanentă?!) prin tocmai
această trăire/ retrăire continuă într-un
cadru de puritate naturală, exultând
în ritualica înstăpânirii acesteia, a
naturii, în măreţia ei primordială, în
care însăşi munca dedicată fertilitării
pământului e o sursă de poezie existenţială.
Pe asemenea coordonate întoarcerea
într-un timp revolut, într-o asumare
a destinului său legat de părinţi, de
strămoşi, primeşte o anume măreţie
a gesticulaţiei simple, ţărăneşti (cât
încă mai putem vorbi de ţărani ca de
o permanenţă, de o perenitate în haloul
autentic al istoriei noastre): „Mai vino,
tată,-n iarba cea de dor/ să ne mai
punem coasele să cânte/ şi până tace
murmuru-n ulcior/ şi până prinde ochiul
să se zvânte.// Mai vino, tată, eu te-aş-
tept tăcut,/ am iarba-naltă cursă în
privire – / cristeii-aceia ca prin vis i-aud,/
ca un ecou din cartea de citire…” (Iarba
de acasă).
Prea puţin (pe nedrept) cultivat în
arealul actualităţii critice, Eugeniu
Nistor şi-a cultivat cu eleganţă propriul
discurs impunându-se astfel, cu siguranţă,
ca unul dintre (cu totul remarcabilii)
continuatori de azi ai poeziei satului
românesc, coborâtor din istoriile
imemorabile ale universalităţii: „Mă
întorc la văile/ şi la colinele mele
îngândurate,/ pe care, le socot acum,/
mult mai frumoase,/ mai primitoare şi
mai inefabile/ decât însuşi legendarul
Olimp!...” (Mă întorc).
