Liliana
Armaşu,
Mâine
va fi altfel,
Editura ARC,
96 pag.
O haină veche, roasă pe la
coate, care păstrează
anii tineri ai unei femei
ajunse dincolo de
jumătatea vieţii. Mărun-
ţişurile ascunse prin
buzunarele acestui
veşmânt: „un tichet perforat la
ambele capete,/ un bănuţ şlefuit
în exces trădând o mână/ mereu
agitată,/ o scrisoare de dragoste/
uşor şifonată,/ un nasture elegant
de la unica … rochie de gală/ ce
stă încă nou-nouţă/ în dulapul
învechit/ …o cheie tocită de
la nu mai ştiu care odaie/
închiriată,/ şi-o orhidee uscată/
rătăcită printre câteva cozi
subţiate de măr…”
Şi „îngeraşi cu chipuri vesele,/
cratiţe largi şi boluri adânci,/ creioane
bine ascuţite, lenjerie fină, scaune
înalte/ pe care să pot ajunge la lumină,/
pălării şi haine scumpe, încă niciodată
purtate,/ prosoape şi cearşafuri mari,
neapărat pentru două persoane,/ a
doua fiind mereu una închipuită…,/
cărţi poştale viu colorate, vechi scrisori
de dragoste,/ flori uscate de nu-mă-uita/
ascunse printre clituri de cărţi cu
himere,/ amintiri, amintiri, amintiri.”*
Amintirea morţilor dragi. Amintirea
iubirilor care-ar fi putut să fie – şi
niciodată nu vor fi. Puterea de a iubi
(în taină), fără rest. Aşteptarea
înrobitoare. Dorinţe înfrânate. Simţuri
ascuţite – brici. O luciditate neiertătoare.
Dar şi o înţelegere smerită a lumii.
Trăiri prea puternice, pentru un
trup de muritoare de rând.
Ce-i cu poezia Lilianei Armaşu?
Pe coperta a patra a volumului
Lilianei Armaşu – Mâine va fi altfel
– volum distins recent cu Premiul
pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova, criticul Eugen
Lungu scrie că Singurătatea de miercuri,
cartea anterioară a autoarei, ar fi fost
un real succes, întrucât a primit un
important premiu şi s-a bucurat de
aprecierea „aproape unanimă” a
colegilor de breaslă poetică, „lucru
mai valoros decât orice distincţie
literară”.
Nu mă îndoiesc de validitatea
afirmaţiilor lui E. Lungu, despre
receptarea volumului amintit. Acestea
sunt făcute de un bun cunoscător
al vieţii literare de la Chişinău. Totuşi,
punctul de vedere al criticului nu ma
putut opri să mi pun două întrebări.
Prima e banalizată – deja – prin
repetarea ei de către diverşi:
1. Validarea instituţională a creaţiei
unui autor este neapărat o garanţie
a valorii acesteia?
Mă gândesc la pletora de distincţii
oferite recent de consiliul USM, pe
lângă cele ale unui juriu care şi-a
asumat acordarea/ neacordarea unor
premii pentru anul literar 2015. Impresia
mea este că numărul mare al acestor
recompense adiacente a nedreptăţit
competiţia arbitrată de juriu.
2. Aprecierea colegilor-scriitori,
„lucru mai valoros decât orice distincţie
literară”, foloseşte poeziei Lilianei
Armaşu?
Aplauzele de-acest soi, laudele la
scenă deschisă ş.c.l. sunt, mai degrabă,
hrană pentru ego-ul auctorial...
***
Cinstit ar fi ca poezia Lilianei
Armaşu să ajungă la cât mai mulţi
cititori. Iar recenta carte a autoarei
– Mâine va fi altfel – să devină un
bestseller, aşa cum prezice Mircea
V. Ciobanu în prefaţă. Pentru că
merită.
***
O puritate spectrală se desprinde
din versurile Lilianei Armaşu, din
Mâine va fi altfel.
După părerea mea, cartea este
excesiv fragmentată. Cele nouăzeci
şi ceva de pagini cuprind şapte cicluri
de poeme: Încă trăim...; Călugăriţa
eretică; Iubirea e în altă parte; Poeme
din subterană; File disparate de jurnal;
Marea e lacrima mea pentru tine;
Ceva ce seamănă cu viaţa.
Dar multe din File(le) disparate
de jurnal sau din Poeme(le) din
subterană pot sta – lesne – lângă
textele din celelalte secţiuni.
Aşezate – simetric – la începutul
şi la sfârşitul cărţii, textele din Încă
trăim... şi Ceva ce seamănă cu
viaţa sunt înrudite tematic. Selectate
riguros, ar fi putut constitui un „capitol”
la fel de puternic precum Călugăriţa
eretică, o secţiune cu poeme memorabile,
altminteri, cum bine observă cei care
s-au pronunţat deja în legătură cu
Mâine va fi altfel – Mircea V. Ciobanu,
Aliona Grati, Maria Şleahtiţchi ş.a.
Dar, până la urmă, opţiunea de a
construi într-un fel sau altul o
carte îi aparţine autorului ei.
Care ar fi, totuşi, liantul versurilor
din volum?
Ipostazele „personajului” liric din
poeziile autoarei. Şi – desigur – temele.
Avem un prototip al călugăriţei
eretice – din ciclul omonim şi din toate
poemele de dragoste. Un fel de Maria
Magdalena... castă. Femeia care în
sinea ei mult a dorit, prea mult a iubit,
fără ca dragostea să i se contamineze
de-o senzualitate orgolioasă.
„Adevăratele iubiri le-am trăit
doar în vis –/ fără norme,/ fără remuşcări,/
fără reţineri./ Sfinţenia îmi era de
prisos./ Frica nu-mi mai pria deloc./
Ruşinea – doar atât cât să-mi stea
bine./ Aş putea spune că eram o
femeie/ fără moravuri/ dar în sfârşit
Femeie!/ Nici nu am aşteptat ani
de zile/ să fiu aleasă –/ aici am
găsit eu alesul./ La început am stabilit
locul,/ am fixat data/ şi am reinventat
universul/ doar pentru noi doi./ Am
lăsat hainele în grija zilei de ieri./
Gândurile deştepte – în grija zilei de
mâine.// Apoi…/ Ce a urmat apoi e
de nedescris” (Iubirea e în altă parte).
Mai e Femeia-contemplativă. Ea
înaintează prin propria-i existenţă
fără ca mizeria contingentă să o atingă.
Exigentă cu sine, comprehensivă
când vine vorba de ceilalţi, îşi ascunde
bine sfâşierile lăuntrice. Deznădejdile;
luciditatea cu care îşi analizează
declinul, ori prăbuşirile, ori naivităţile,
ori viaţa (ne)consumată; cerbicia
cu care vrea totul sau nimic; stoicismul
cu care trăieşte fără să renunţe la
credinţe (sau la iluzii?) sunt felul ei
de a fi în lume: „Să străbaţi de mii
de ori acelaşi drum,/ să stai ani în şir
între aceiaşi pereţi,/ să faci ore întregi
acelaşi lucru,/ toate zilele să fie luni/
şi nicio duminică,/ de dimineaţa până
seara să vezi acelaşi chip/ în oglindă,/
să fii legat cu toate firele imposibile
de acelaşi loc,/ să nu ştii cum arată
alte lumi,/ alte oraşe/ alte priviri
disperate,/ să visezi nopţile la aceeaşi
plăcere amăgitoare – / libertatea.//
Şi totuşi să porţi fiecare zi în suflet/
ca pe o duminică” (Stoicism).
E şi Fiica (orfană a) unor părinţi
de sânge şi a unor părinţi de spirit
– care o părăsesc, pe rând. A se vedea
poemele-omagiu din Marea e lacrima
mea pentru tine, adresate celor
apropiaţi (părinţi, scriitori) câţiva
dintre ei – dispăruţi deja.
În sfârşit, e Poeta – care caută
la nesfârşit cuvântul ce-i exprimă
adevărurile interioare: „Câte lacrimi
şi suferinţă pentru pâinea aceasta,
Doamne,/ de-ar putea să răsară din
ele un lan de grâu – să mănânce
măcar unii din mulţii flămânzi, cu
bucurie!// Mă tot plec, până mă fac
una cu masa de scris, / să Te aud, să
Te văd printre rânduri pline,/ aceeaşi
imagine de veacuri – suspine, temeri,
zdrenţe.// Mă îndârjesc să continui
să şlefuiesc cuvintele/ până la sânge./
Cine ştie, poate dau într-un târziu
de o comoară!// Oare cel ce se aburcă
pe spatele meu/ îţi este mai aproape,
Doamne?” (Tot mai jos...)
În privinţa temelor – dragostea,
singurătatea, aşteptarea, recluziunea,
resemnarea – acestea sunt uşor de
identificat, o fac toţi exegeţii poeziei
Lilianei Armaşu. Acestor teme li se
adaugă Marea Trecere, care în
mod firesc sugerează afilieri blagiene.
Dar tot atât de bine poeziile apropierii
de moarte şi ale despărţirii de cei
dragi amintesc de vocea lirică a Anei
Blandiana (din Ar trebui să ne naştem
bătrâni ori din Părinţii). Abordarea
temei este însă originală. În spiritul
autenticităţii – marca Liliana Armaşu.
Ce rămâne?
Câtă viaţă netrăită, atâta poezie!
îţi vine să exclami, citind-o pe Liliana
Armaşu.
Era o vreme când nu ştiam să
trăim – ne aminteşte poeta. Pe măsură
ce ne apropiem de sfârşitul vieţii, ne
dăm seama că am trăit ceva ce seamănă
cu viaţa. Că am trăit – vorba ei – „cu
jumătăţi de măsură,/ chiar mai puţin,/
cu jumătăţi din jumătăţi...” Dar ne
amăgim în continuare că mâine va
fi altfel...
Ne-au rămas – cel mult – micile
bucurii, precum dragostea şi poezia.
Dragostea – trăită întotdeauna
pe-ascuns.
Poezia – trăită şi făcută în văzul
lumii, ca o disecţie pe un corp viu.
