Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
O partidă sado-maso cu Nenea Iancu de Mircea Mihăieş


Prin anii ’70, în „Săptămâna” lui Eugen Barbu, ca şi în „Luceafărul” protocronizat, putea fi întâlnită relativ frecvent semnătura unui critic, pe numele său Marian Popa. Ca universitar, publicase nişte studii groase, iar folclorul îl descria drept un personaj de-un perfect cinism. Un coleg de generaţie, student la Bucureşti, îmi povestea că trecând pe la avizierul facultăţii de litere se amuzase să citescă titlurile lucrărilor de licenţă propuse de lectorul M. Popa. Ele sunau cam aşa (citez din memorie): „Imaginea clasei muncitoare în literatura din R.P. Bulgară”, „Imaginea clasei muncitoare în literatura din Republica Democrată Germană”. Şi tot aşa, cu R. P. Albania, U.R.S.S., R.S. Cehoslovacă, R.P. Ungară şi câte alte ţări vor fi fost membre ale „lagărului socialist”.

Nu ştiu dacă întâmplarea e adevărată, dar procedeul mi-a atras atenţia: prea era grosolană cusătura ca să nu i se vadă intenţia persiflatoare! Era greu de crezut că un om normal propunea asemenea titluri fără să aibă intenţia de a trage cu ochiul spre galerie: „Aţi văzut cum le-am copt-o?!” Pe de altă parte, „temele” se conformau perfect spiritului vremii. Oricine-ar fi îndrăznit să-i reproşeze că îşi bate joc de sistem, ar fi primit replica usturătoarte că dl. Popa nu face decât să urmeze indicaţiile partidului!

Pe această coardă — sfidătoare şi dubioasă în acelaşi timp — a evoluat mereu Marian Popa. Scria la „Săpămâna”, dar articolele sale, e adevărat, nu semănau cu insanităţile morale ieşite de sub pana „patronului” Barbu, a prim-ucenicului Vadim, a lui Mutaşcu, Lotreanu şi-a altor produse ale organului civil al Securităţii. Marian Popa părea a fi mai degrabă un spectactor fascinat al Gropii lui Ouatu, decât protagonistul ei. Ulterior, avea să iasă la iveală că autorul Comicologiei şi-al Formei ca deformare desfăşura şi alte munci decât cele pentru care era cunoscut în mediile literare. După 1990, s-a vorbit de colaborarea intensă cu Securitatea, instituţie pe care-o consilia, se spune, cu mult aplomb.

După o absenţă de mai mulţi ani, numele i-a revenit în actualitate odată cu publicarea unei „Istorii a literaturii române de azi pe mâine”. În masiva scriere, personaje cu spirit de observaţie au descoperit o identitate perfectă între numeroase pagini apărute sub semnătura lui şi niscaiva documente (anonine!) din arhiva Securităţii. Cu alte cuvinte, omul a făcut public, în post-comunism, ceea ce pe vremea lui Pingelică destina exclusiv băieţilor cu ochi albaştri. Se întâmplă şi la case mai mari...

Partea tare este că insul nu se mulţumeşte cu trecutul, ci, în eternă postură adolescentină, continuă să împartă lauri, scatoalce sau flegme în funcţie de criterii numai lui cunoscute. E mai puţin important că dl. Popa dărâmă statui şi idoli, sau că Vadim Tudor îi este „un excelent prieten” (am luat informaţia din volumul-interviu realizat de Marius Tupan, „Avocatul diavolului”). În fond, ierarhiile există pentru a fi, periodic, puse în discuţie. Iar prietenii... Jenant este însă că, sub forma unor idei preluate (chiar, de la cine?), dl. Popa depăşeşte graniţa literaturii, aruncând un pumn de noroi asupra suferinţei unor oameni. Într-un articol din „Viaţa Românească” (nr. 10 / 2003, pp. 15-16), intitulat „Cât de actual este astăzi Caragiale?” el scrie fără să clipească: „N-a observat cineva că deţinuţii politici, înfometaţi cândva în închisorile comuniste, au fost de fapt supuşi unui regim alimentar acum la modă, care le-a prelungit viaţa? Că pentru nişte torturi fizice specifice anchetelor de odinioară, doritorii de senzaţii tari plătesc azi sume remarcabile şi că aceste torturi nu fac doi bani pentru scenaristul unui film american horror de azi?”

Am citit şi recitit textul, de teamă să nu fi înţeles aiurea. Ar fi interesant de ştiut ce minte bolnavă şi-a îngăduit să echivaleze regimul alimentar din închisorile comuniste cu „dieta” autoimpusă pentru motive de prezervare a siluetei. Precum şi smulgerea dinţilor de către călăii Securităţii cu o scenă artistică de sado-masochism filmată, nu-i aşa, la Hollywood. Trăim într-o lume dominată de cinism, aşa că nu m-ar mira s-avem surprize dac-am încerca să identificăm „sursa” autorului Comicologiei...

Ei bine, acest preambul serveşte drept lansare adevăratei rachete marca Marian Popa: o delegitimare grobiană, lipsită de orice argument critic, a operei lui Caragiale. A dărâma statui poate fi o operaţie spectaculoasă, dar, după cum s-a văzut adeseori, ea nu necesită curaj. Ce mare brânză să declari că Eminescu nu valorează doi bani, că e un poet minor, intraductibil, că Slavici e un primitiv fără talent, că Rebreanu habar n-are de limba română? Partea interesantă e felul în care Marian Popa încearcă să-l aneantizeze pe autorul Momentelor: din perspectiva unui naţionalism primar-agresiv. Ce nu-i iartă lui Caragiale nu e atât presupusa precaritate a creaţiei (”un autor de divertisment, de consum — pentru că asta era în epoca aceea un comediograf şi un producător de schiţe publicate în presă”, „scriitor de mărunţişuri”), ci faptul că beneficiarul unei asemenea popularităţi nu e un valah get-beget! Promovarea acestui „străin deghizat în român” ar fi „o porcărie”, un triumf al „spiritului de autoînjosire” caracteristic, după Marian Popa, românilor. În spatele proclamării genialităţii lui Caragiale s-ar afla, desigur, o „temeinică acţiune ocultă de restructurare psiho-voliţională a etniei române”. Cine e „Oculta” şi ce-o fi urmărind Dânsa nu ni se mai spune. Şi, fiind vorba de Caragiale, nici nu putem ghici! Ca străin „deghizat” în român, Caragiale ne-a observat în voie şi ne-a „pictat” în modul care-i repugnă atât de violent d-lui Popa.

Însăşi stabilirea lui Caragiale la Berlin e văzută de actualul său concetăţean (asta e situaţia!) în termenii unei fraude: „Nu-i semnificativ faptul că acest Caragiale, care a atacat formele fără fond, fiind el însuşi o formă fără fond, a plecat, ca orice străin, atunci când lichelismul i-a fost demascat? Că «s-a cărat» în vest, ca orice escroc, care şi-a putut asuma o pleaşcă pecuniară...”

Dacă astfel de consideraţii intră uşor în sfera patologicului, şi ele pot fi lăsate în pagină aşa cum le-a proiectat autorul lor, cu adevărat trist e că Marian Popa are, în latura colaborării cu Securitatea, avocaţi plini de iniţiative. Dan Culcer, alt critic român stabilit în străinătate, consideră perfect legitim demersul colegului său convertit la germanitate: „De altfel, cui să fi adresat şdacă nu Securităţii, n.m., M.M.ţ un astfel de proiect de reintegrare? Mai cunoaşteţi o altă instituţie în România care ar fi putut să modifice optica oficială în acest domeniu?” (e vorba de integrarea literaturii exilului în cadrul literaturii române).

Aşa o fi, că prea o spune cu năduf dl. Culcer! Dar dacă un spirit cu experienţa şi biografia sa vede ceva natural în acceptarea rolului de arbitru al securiştilor români, să nu ne mirăm că, după cum o spune chiar Marian Popa, „sunt încă unii care, în loc să stea la Poarta Legii, s-au aciuit la uşa domnului Caragiale”.

Dacă Legea apărată de aceşti autori e tot o reţetă de slăbire à la Nicolski sau Drăghici, ori o ”distracţie” regizată de Ţurcanu, să ne ferească Dumnezeu! În ce mă priveşte, prefer să rămân în eternitate „la uşa domnului Caragiale”, fără cure de slăbire şi fără distracţii ce fac să-ţi clănţăne dinţii!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara