Boualem Sansal, 2084. Sfârşitul lumii.
Traducere din limba franceză de Radu
Mareş, Ed. Humanitas Fiction, colecţia
Raftul Denisei, Bucureşti, 2016
Într-un subtil paralelism cu
binecunoscutul roman 1984
al lui George Orwell,
naraţiunea parabolică
minuţios construită de
scriitorul algerian Boualem
Sansal, 2084. Sfârşitul lumii,
distinsă cu Marele Premiu de
Academia Franceză în anul
2015, dezvoltă până la ultima
limită premisele judecăţii ilogice
şi inumane specifice societăţilor
întemeiate pe dogme.
Deşi parabolele sunt, în genere,
pândite de abstracţiune, cea de faţă
reprezintă, în esenţă, un strigăt emis
din adâncul fiinţei, un avertisment pe
viaţă şi pe moarte adresat civilizaţiei,
un îndemn la luciditate şi acţiune atâta
timp cât nu e prea târziu. În plus,
Boualem Sansal infuzează cadrul
demonstrativ al operei sale cu amănunte
de o răvăşitoare precizie. Creionând
potenţele devastatoare ale reducţionismului
intelectual şi sufletesc inerent unui
stat pretins religios, autorul ştie ceea
ce şi noi cunoaştem prea bine din
trecutul apropiat, anume că: „Într-o
societate închisă între ziduri, aerul
e viciat şi oamenii se otrăvesc cu
propriile miasme” (p. 203). Organizarea
atentă a statului totalitar, zis aici
Abistan, după numele unui Trimis
profetic ce se dovedeşte în final a fi
o simplă invenţie a clanurilor atotputernice,
suprapuse cetăţenilor şi invizibili ei,
nu-i poate ascunde esenţa din start
eronată şi sfidătoare faţă de însuşi
Dumnezeul pe care pretinde a-l
reprezenta.
Uluiesc fragmentarismul, fărâmiţarea
structurală a acestei entităţi lipsite de
conţinut, loc al unei fatale înşiruiri de
planuri malefice infinite, într-un „joc
fără de sfârşit al intrigii şi al morţii”
(p. 195), desluşite de Ati, protagonistul,
un fost bolnav de TBC, îngrijit într-un
sanatoriu cinic, unde suferinzii mureau
pe capete. Acolo pacientul manifestă
o curiozitate irepresibilă faţă de toate
aspectele realităţii, dorind să cunoască
evenimentele şi mai ales să le interpreteze,
încât vânează fiecare prilej de discuţie
cu pelerinii şi călătorii, inclusiv pe
laboriosul drum de întoarcere la
Quodsabad, când are loc întâlnirea sa
crucială cu Nas. Arheolog de prestigiu,
minte rece, preocupată să înţeleagă
toate implicaţiile muncii sale, Nas
descoperise într-un sit ceva deranjant,
distinct de modalităţile de existenţă
abistaneze. Dacă ideologia abistaneză
statua începutul lumii odată cu ea, în
sit se observa un mod de viaţă în acord
cu propriul liber arbitru al locuitorilor,
ceea ce în Abistan era de neconceput,
căci era „o chestiune de neînţeles
pentru mulţi dintre noi, care nu pricepeau
cum poate exista organizare fără o
prealabilă unitate în jurul unui şef, al
unei religii şi armate” (p. 231). Mecanismul
terorii, atent dezghiocat în etape, se
aseamănă întrutotul cu cel al actualului
Stat Islamic, iar detaliile sunt
cutremurătoare. Nu lipsesc execuţiile
de pe stadioane, din fiecare joi, delaţiunea,
poliţiile secrete etc. Adevărul despre
Raportul lui Nas, obsesiv pomenit
drept reper cognitiv, nici nu este aflat
prea curând de Ati, ci abia după un
lung periplu iniţiatic, întreprins în
Abistanul fortificat, dar şi segmentat
şi segregat, unde există deopotrivă
paria numiţi regi, afiliaţi, după cum
se decretează oficial, unei organizaţii
a lui Balis, Duşmanul, Diavolul, abilă
invenţie a ideologilor statali. O societate
pur exterioară îşi inventează, iată,
duşmanii!
Ati află în călătoria sa că onorabilii
conducători din vârful piramidei sunt
nişte corupţi cu averi colosale, spoliatori
ai propriului popor, prenumărând
destui partizani ai războiului total,
autori ai unor planuri de distrugere
în masă. Abilimba, suprema realizare
a dictaturii exercitate de ei, se bucură
de preţuire ca limbă pretins descinsă
direct de la Abi, recipient al poruncilor
lui Yölah, Dumnezeu, în realitate
simplistă şi perversă, inversând
categoriile gândirii şi existenţei. Se
statua prin ea, astfel, în pofida bunuluisimţ,
că „pacea e nedemnă de un
popor purtător al unei credinţe atât
de puternice” (p. 204), popor convins
că „Războiul înseamnă pace”, că
„Libertatea înseamnă sclavie”,
„Ignoranţa înseamnă putere”, „Moartea
înseamnă viaţă”, „Minciuna înseamnă
adevăr”, iar „Logica înseamnă absurd”
(p. 237). Artificială, ea înlocuia limbile
naturale, prezentând „avantajul” de
a-i uni pe oameni în jurul aceleiaşi
acţiuni” (a se citi: a-i dezumaniza
şi a-i manipula). Logic, „marea
nenorocire a Abistanului era Gkabulul
şcartea sfântăţ, care oferea omenirii
supunerea faţă de ignoranţa sanctificată”
(p. 225).
Graţie investigaţiilor şi călătoriilor
sale, Ati deprinde multiculturalismul
şi devine, în contextul respectiv, un
incontestabil erou, neconsolat să afle
că „religia este remediul care ucide”.
Un punct esenţial în procesul revelatoriu
trăit îl reprezintă muzeul demnitarului
Toz (unul atipic totuşi, fiindcă prefera
să trăiască între regi, iar înăuntrul
reşedinţei sale se îmbrăca în costum
european, adoptând costumaţia abistaneză
numai afară). Muzeul era, explică
naraţiunea, maliţios şi cu un calm
glacial, „copia de cinci ori mai mică a
unui vechi muzeu prestigios şi uriaş
numit Luvru sau Lufru, care fusese
prădat şi ras de pe suprafaţa pământului
în timpul celui dintâi mare Război
Sfânt”. Numele său, Muzeul Nostalgiei,
indică sentimentul ce-l bântuia pe
creatorul său, mistuit de dorul unei
lumi normale, inspirată de exponatele
strânse cu atâtea sacrificii. Acolo se
găsesc lucruri „dintr-o perioadă căreia
contemporanii îi ziceau secolul douăzeci”
(p. 220): echipamente necesare petrecerii
timpului liber, vacanţelor, percepute
acum ca veritabile „ficţiuni imposibile”.
Ati contemplă uluit, în chip de obiecte
sau de fotografii, cinematografe, patinoare,
un zbor cu dirijabilul şi parapanta,
un stand de tir, un circ, un leagăn,
un landou, o tejghea cu un barman,
nişte consumatori sau (în registru
aproape comic) o ilustrată pe care scrie
(cât de reconfortant faţă de atmosfera
abistaneză!): „tâlhari de mahala, ca pe
vremuri, glumind cu femei uşoare,
1924”. Sugestia fină a autorului punctează
faptul că o lume unde acestea îşi aveau
fără crispări locul era, structural, cu
mult mai religioasă decât Abistanul şi,
bineînţeles, pătrunsă de omenie, de
prietenie, de iubirea dintre semeni,
prezente în viaţa de zi cu zi.
Dincolo de anul 2083, înspre secolul
douăzeci, lui Ati i se dezvăluie „un
secol extraordinar de bogat, din
care nu lipsea nimic, căci erau sute
de limbi, zeci de religii, ţări din belşug,
la fel culturi, contradicţii, nebunii,
libertăţi fără stavile, pericole insurmontabile,
dar şi o sumedenie de speranţe,
mecanisme rodate, observatori benevoli
pândind derapajele, refuznici căliţi,
oameni binevoitori pe care eforturile
nu-i descurajau, dimpotrivă. Viaţa era
exuberantă şi vorace şi-n bine şi-n
rău” (p. 227–8). I se revelează viaţa
adevărată, nesiluită de dictaturi, într-o
evoluţie conformă legităţii sale interne,
încât îşi exprimă credinţa, faţă de Toz,
în „acei oameni de bine care, într-o
bună zi, se vor putea recunoaşte între
ei şi se vor mobiliza pentru a-şi
salva patria şi sufletul” (p. 235).
Abistanul, societate uzurpatoare, s-a
ivit prin forţă pe ruinele unor civilizaţii
înfloritoare distruse de ea. Însuşi
Gkabulul a luat locul unei religii
complexe şi generoase, iar în birourile
din sediul secret al puterii mai sunt
de găsit rămăşiţele unei limbi flexibile
şi poetice, diferită de abilimba.
Prin atari intuiţii, romanul incendiar
al lui Boualem Sansal este şi unul de
mare distincţie filosofică, după cum
nici latura sa sociologică nu e de neglijat.
Bunăoară, e surprinsă pe viu formarea
mitului, orice amănunt este reţinut şi
integrat unei conştiinţe colective.
Democraţia ajunge un personaj
misterios zis Democ, spre care se
îndreaptă multe speranţe. Finalul,
deschis, indică vag plecarea lui Ati
în căutarea Frontierei, simbol al lumii
democratice, existentă în pofida
minciunilor oficiale. Gândită până în
cele mai mici amănunte, lumea credibilă
zugrăvită de Boualem Sansal dă fiori
şi îndeamnă la o meditaţie susţinută
asupra sensurilor adevărate ale vieţii.
