S-au implinit 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Creştin- Democrat, pe care Petre Ţuţea, vestit pentru zicerile sale celebre, memorabile şi profund caracterizante, l-a numit „ultimul Senior al României”. Pentru înălţimea sa morală desigur, pentru eleganţa civică, pentru superioara înţelegere a democraţiei, chiar întro învălmăşită perioadă de tranziţie a României şi într-un teritoriu în care compromisurile de tot felul pătează obrazurile politicienilor. La această aniversare centenară vreau să rememorez o întâmplare revelatoare cu Seniorul Corneliu Coposu.
Puţini ştiu că ilustrul om politic era absolvent al Liceului Sf. Vasile cel Mare din Blaj, şcoală pentru care generaţiile vechi de intelectuali aveau o preţuire deosebită. Absolvent din anul 1933, coleg de promoţie cu poetul Radu Brateş (Gh. I. Biriş), profesorul şi istoricul Teodor Seiceanu ş.a., Coposu participă la revederea semicentenară, aşadar, cincizeci de ani!, de la absolvirea liceului, în primăvara anului 1983. Dintre profesorii lor puţini mai erau în viaţă; în Blaj era numai Ştefan Manciulea, nonagenar acum, peste doi ani (1985) avea să treacă şi el la cele veşnice şi chiar rândurile lor, ale absolven- ţilor, erau tare rărite. La Blaj, mai mult decât în alte oraşe, revederile colegiale respectau un anumit ritual, din care nu putea lipsi tradiţionala oră de dirigenţie, cu „strigarea” catalogului, urmată de o lecţie festivă. În absenţa profesorilor de altădată, organizatorii, oameni de şaptezeci de ani, au apelat la subsemnatul, invitându- mă să susţin o asemenea „lecţie”. Le-am propus o prelegere cu titlul „Tradiţii istorice şi culturale ale Blajului” sau „Istorie şi cultură la Blaj” şi au acceptat. Deşi mai ţinusem asemenea „lecţiiprelegeri” în faţa altor promoţii, eram acum şi mai emoţionat, pentru că printre auditori se afla Teodor Seiceanu, profesorul cu care colaborasem la scrierea unor articole despre istoria Blajului şi cel care îmi făcuse invitaţia în numele colegilor, de a susţine această expunere. Trebuie să mărturisesc că despre Corneliu Coposu nici nu auzisem până atunci (repet era în primăvara anului 1983) şi nici nu ştiam nimic. Aşa cum se obişnuia, la aceste revederi erau invitate şi oficialităţile oraşului, în speţă primarul. După apelul catalogului a urmat expunerea mea, vizibil emoţionat la început, apoi căpătând oarecare siguranţă şi un ton convingător, după un plan de expunere. La sfârşitul prelegerii s-a ridicat un domn distins, cu părul alb, uşor ondulat în dreapta, care a făcut câteva aprecieri binevoitoare asupra ei şi apoi a continuat: „Dar domnul profesor, cu toate că ne-a ţinut o expunere informată şi cu lucruri esenţiale despre istoria şi cultura Blajului, n-a spus totuşi un lucru esenţial: Blajul ca oraş e o consecinţă directă a Unirii religioase cu Roma de la 1700; Blajul nu ar fi fost Blaj dacă nu era acest act istoric cu consecinţe atât de benefice în planul istoriei şi culturii naţionale, expusă în prelegere”. La aceste cuvinte primarul de atunci (era şi primul secretar al comitetului municipal de partid) mi-a spus că el se retrage pentru că este aşteptat şi la o altă şedinţă. Nu ştiu dacă avea intr-adevăr o şedinţă sau era un pretext pentru a nu fi martor la o discuţie, la care din poziţia oficială de atunci, nu putea rămâne pasiv, trebuia să ia – cum se spunea atunci – atitudine. Am apreciat gestul său ca unul elegant, de o oarecare abilitate politică, ferindu-l de o intervenţie brutală, de o bruscare a lui Corneliu Coposu, care l-ar fi făcut şi antipatic absolvenţilor semicentenari înveninându-le dorita revedere.
Celor care l-am ascultat atunci, intervenţia lui Corneliu Coposu ni s-a părut extraordinar de curajoasă. Dar cel care a rostit-o avea aerul firesc al spunerii unui adevăr, pe care noi, cei de faţă, prizonierii unor prejudecăţi şi înrobiţi convenţiilor dictaturii, îl ocoleam.
