Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
O întâlnire ratată, Ion Minulescu de George Radu Bogdan


Textul de faţă este rezultatul colaborării celui ce-l semnează azi, cu foarte tânărul care eram odinioară. Caracterizările fizice, mimica, intonaţiile, timbrul şi inflexiunile vocii, impresia ce mi-au făcut-o versurile sunt, cu unele excepţii, cele pe care, cu privire la Minulescu, le-am notat atunci. Tot de atunci datează majoritatea metaforelor la care am recurs, precum şi stilul alert al dialogului. Am căutat, pe cât cu putinţă, să păstrez intactă prospeţimea clipelor trăite şi felul în care mă prezentam eu însumi: dezinvolt şi cutezător, amestec de candoare şi tupeu, de entuziasm şi melancolică resemnare. într-un cuvânt, m-am străduit să resuscit cu fidelitate autenticitatea momentului.

Am beneficiat de o condiţie ideală: după ce Minulescu mi-a dăruit autograful solicitat, retrăgându-se din încăperea în care ne aflam, rămas singur până s-o părăsesc la rându-mi, am transcris imediat cuvintele sale, cele pe care le citez între ghilimele. Ajuns acasă, m-am apucat să relatez întâmplarea, pătruns încă de atmosfera şi ambianţa locului unde se desfăşurase.

La treisprezece ani poetul meu preferat era Coşbuc. Doi ani mai târziu mă pasiona Eminescu. Aceştia erau clasicii, atotputernicii stăpânitori ai manualelor de şcoală. Ajuns la studii în Bucureşti, l-am descoperit pe Minulescu, înainte de a fi auzit de Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Bacovia...

Reprezenta pentru mine un summum al poeziei muzicale şi o bună bucată de vreme versurile sale - melodios uşor săltăreţe - mi-au încântat auzul, fără să-mi nască în cuget nici cea mai neînsemnată problemă. în conştiinţa mea avea să-l detroneze destul de curând Tudor Arghezi, dar Minulescu a continuat, asemenea unei plăcute muzici uşoare, să mă amuze şi să mă legene în cadenţele ei de o îmbietoare, tandră, ritmicitate.

în slăbiciunea mea pentru el a jucat un rol şi marea, faptul că am copilărit la Constanţa. Oraşul aducea cu sine ceva exotic, cu mult parfum oriental şi cu trimiteri, pline de rezonanţă evocatoare, la numele sonore ale localităţilor presărate pe întinderea globului. Puteai visa, contemplând orizontul, urmărind vapoarele şi lăsându-te cuprins de dorul călătoriei. Minulescu avea darul să-ţi trezească o nostalgie hrănită numai din închipuire şi din cântarea strunelor sale de poet.

Aşa se face că într-o bună zi, în 1939, am ţinut să-l cunosc şi l-am căutat la Ministerul Cultelor şi Artelor, unde ocupa un fotoliu de Director General. Nu mă anunţasem în prealabil, însă de cum am păşit pragul intrării m-a întâmpinat un funcţionar amabil care, aflând că doream să mă prezint poetului, m-a introdus într-un cabinet în care nu se afla nimeni. Va fi fost probabil o antecameră. Am fost poftit să aştept. Pe pereţi atârnau diverse tablouri, în jurul unui birou pe care se aflau câteva mici statuete. Domnea o atmosferă rece, ambianţa mi se părea rigidă, neprimitoare.

Afară ploua cu nădejde, repetat în cursul săptămânii. Mă confruntam cu sfârşitul de toamnă, totul părând să evoce versurile bine cunoscute ale celui ce cântase în strofe melancolice plânsul încenuşat al cerului. După o aşteptare în răstimpul căreia îndrăzneţul intrus care eram îşi găsise răgazul necesar acomodării cu mediul descris, uşa se deschise brusc, lăsând să-i păşească pragul un omuleţ rotund şi îndesat, de pe a cărui mască de paiaţă suferindă se prelingeau broboane de sudoare... întimidat o clipă de apariţia acestei arătări ce nu părea să aibă ceva comun cu Strofele pentru toată lumea şi cu Romanţele pentru mai târziu, avusei o clipă de ezitare din care mă scoase deodată o voce precum sunetele sparte ale unui rostogol de pietriş. Elanul pe aripile căruia îmi pregătisem un întreg discurs introductiv mi-a pierit.

- "Ce doreşti dumneata?" mi s-a adreat stentorial Minulescu.

- Aş fi vrut să vă cunosc şi să stau de vorbă cu dumneavoastră, i-am răspuns cu un glas scăzut, simţindu-mă luat din scurt.

- "Şi despre ce să stai de vorbă cu mine?"

- Despre poezia dumneavoastră!...

- "Despre poezia mea?! Hm!... Şi ce vrei de la mine? Ce să fac eu? Ce te-aştepţi să-ţi spun?... Eu n-am nimic de spus... Poezia mea?! Hm!... Ce să-ţi declar eu despre ea? Poezia mea îţi place? Dacă-ţi place, asta e!... Vrei să ştii ceva despre ea?, citeşte pe cei ce mă-njură, citeşte pe cei ce mă laudă..."

A urmat o mică pauză, în care amândoi am lăsat pentru o clipă gândul să zboare. După care m-a întrebat:

- "Dar în ce clasă eşti tinere?"

Aveam 19 ani dar nu-mi trădam vârsta, datorită mai ales feţei mele copilăroase. I-am răspuns cu oarecare emfază, apăsând pe cuvinte:

- în anul III de arhitectură.

Crisparea claunului suferind se prefăcu într-un zâmbet încremenit, asemenea celui al măştilor de teatru din antichitate:

- "Aaa... la Arhitectură!... De altfel, toată poezia mea e o construcţie arhitecturală, o îmbinare a tehnicii şi a artei, cu legi şi principii, dacă ai observat; repetarea propoziţiilor, cadenţa..."

Revenit la starea mea sufletească iniţială, când plin de entuziasm dorisem să fac cunoştinţă cu Minulescu, încurajat de ceea ce îmi păruse să însemne la dânsul o schimbare de ton, am făcut greşeala să-l întrerup:

- Vedeţi că aveţi ce să-mi spuneţi?

Drept răspuns meşterul mă bătu părinteşte pe umăr, ca să conchidă cu un "Eeeei..." prelungit şi cadenţat. Apoi a continuat:

- "Uite ce-i! Aici nu-i nici locul, nici timpul, dar dacă vrei o să fixăm într-o zi o întâlnire la o cafenea, de pildă la Capşa, sau oriunde vrei, ştiu şi eu?..."

Şi dintr-odată, brusc:

- "Da-n definitiv ce să-ţi spun? Aaa, dac-ai fi reporter şi mi-ai lua un interviu, da!... Dar aşa, ce să-ţi spun?... Ce-am eu din faptul că stau de vorbă cu dumneata? Am vreun interes, câştig ceva? Eu la vârsta dumitale nu stăteam de vorbă cu nimeni, pe vremea mea bătrânii nu stăteau de vorbă cu tinerii... N-am întrebat pe nimeni, n-am ascultat pe nimeni... Dacă scrii, scrie ce te taie capul şi cum vrei, să nu-ntrebi pe nimeni şi să nu-ţi pese de ce spun alţii... Pentru ce-aş sta eu de vorbă cu dumneata?!"

Totul mi se părea grotesc, Minulescu se dovedea un umoral, un personaj cu toane, capabil să treacă fără tranziţie de la o dispoziţie la alta, pradă capriciului. Peste puţină vreme - când a împlinit 60 de ani şi a fost sărbătorit pe scena Teatrului Naţional (dacă nu cumva greşesc şi evenimentul a decurs la Ateneu) - aveam să pricep că mimica şi mişcările fără tranziţie, tehnica exprimării prin contrast, caracterizau jocul lui de actor în timp ce îşi recita poeziile. Era un actor desăvârşit, cabotin în sensul cel mai pur al cuvântului, fără nuanţă pejorativă, ci doar de natură să ilustreze un stil particular şi extravagant, care îţi solicita atenţia într-un mod oarecum bizar şi totodată irezistibil (cu G. Călinescu - aveam să constat mai târziu - se întâmpla la cursuri sau conferinţe, adesea, întocmai). Jocul lui Minulescu te intriga într-un fel cu totul aparte, greu de redat în cuvinte, pentru că auditivul şi vizualul se întrepătrundeau, sublimându-se într-o ipostază prin excelenţă mimică. Luat pe neaşteptate, sufereai un şoc; în acelaşi timp însă erai cucerit prin vivacitatea şi cadenţa ritmică a ceea ce se petrecea pe scenă, aidoma unui straniu ritual magic. în fond, poetul se autorecita, oferindu-ţi un spectacol eminamente teatral, cu o sonoritate particulară ca şi a versurilor sale, numai că le declama gestual şi grimasier, asemenea eroilor din Commedia dellţarte. Reprezentaţia era de neuitat!

Am socotit de cuviinţă să-i împărtăşesc cititorului şi această latură comportamentală a celui ce şi-a intitulat un volum de versuri Nu sunt ce par a fi, latură care avea să contrabalanseze într-un fel impresia penibilă a convorbirii mele cu el, dar abia după trecerea lui în nefiinţă. Acum, în antecameră, îmi răsunau în cuget şi nu-mi dădeau pace cuvintele "Am vreun interes?... Câştig ceva?..." de parcă mi-ar fi vorbit un negustor din cartierul Văcăreşti sau Dudeşti. Consternat, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă retrag. I-am întins volumul Versuri cu care venisem, ediţia definitivă îngrijită de autor, publicată de Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", cu rugămintea de a-mi aşterne un autograf.

Nu-mi doream o dedicaţie personală şi de altfel nici nu-mi rostisem numele, iar Minulescu, luat de şuvoiul vorbelor, nu m-a întrebat cum mă cheamă. I-am declarat că mi-ar face plăcere să-mi transcrie o simplă strofă. Revenit la o atitudine binevoitoare, chiar amicală, a vrut să ştie ce prefer. Uitându-mă instinctiv spre fereastră, privirea mi se opri pe geamul stropit cu lacrimile cerului. Ploaia se înteţise. Aşa că i-am indicat faimoasa Acuarelă. Cu cerneală neagră, mi-a scris pe una din filele de început ale cărţii:

"în oraşu-n care plouă

De trei ori pe săptămână

Orăşenii pe trotuare

Merg ţinându-se de mână...

2. XI. '939 Ion Minulescu"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara