Cred că am mai spus povestea care urmează, dar, în orice caz, pe scurt. La începutul anilor 1970, Ov.S. Crohmălniceanu, fostul meu profesor de literatură română din anul IV de facultate, care-mi devenise între timp coleg de catedră, mi-a făcut o propunere interesantă: şi anume, să particip la un simpozion organizat de asociaţia franceză „Les amis de Romain Rolland”, în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Ştiam la acea dată puţine lucruri despre autorul romanului Jean Christophe, singurul citit de mine, între care sprijinul pe care i-l acordase tânărului Panait Istrati şi ruptura lor după întoarcerea acestuia din URSS, când îşi făcuse publică într-o carte decepţia provocată de călătoria în patria comunismului.
Nu găseam că e destul ca să ţin o comunicare la un simpozion internaţional. Dar când Ov.S. Crohmălniceanu mi-a spus care e tema comunicării, am acceptat fără alte explicaţii: era vorba de câteva scrisori inedite adresate de Rolland lui Istrati, spre sfârşitul vieţii acestuia din urmă (Istrati a murit în 1935), aflate la Biblioteca Academiei.
Primul pas a fost să citesc scrisorile. Nu grozav de interesante, reprezentau totuşi un document important referitor la despărţirea scriitorului francez (1866-1944) de confratele lui român (1884-1935). Scrisorile erau profund incriminatoare şi dezvăluiau, din câte ţin minte, o suferinţă şi o frustrare reală. Al doilea pas a fost să aflu mai multe despre Rolland. Simpatizant al URSS, ţară pe care o vizitase în repetate rânduri, se căsătorise cu o rusoaică din aristocraţia albă mult mai tânără decât el, care îl urmase în Franţa, la fel cum, în generaţia următoare de scriitori francezi filosovietici, Elsa Triolet îl urmase pe Louis Aragon. În fine, trebuia să aflu mai multe despre simpozion. „Les amis de Romain Rolland” era o asociaţie condusă de Pierre Abraham, directorul revistei „Europe”, fondată de Rolland însuşi în 1923. Revista îmi era cunoscută. Cu ani în urmă, văzusem la chioşcul de ziare din faţa blocului Dunărea, de lângă universitate, un număr consacrat literaturii poloneze contemporane. Răsfoindu-l în timp ce aşteptam tramvaiul sau autobuzul, nu mai ţin minte, am căzut pe fraza care deschidea articolul-prefaţă: „Literatura poloneză de azi are două curente principale: curentul realist-socialist şi curentul catolic”. Am cumpărat numărul pe loc. Mi-am dat seama că afirmaţia lui Pierre Abraham trebuie să fi sunat în urechile scriitorilor români de la începutul deceniului 7 cât se poate de neobişnuit. Existau aşadar intelectuali comunişti mai puţin dogmatici decât ai noştri. Printre ei Pierre Abraham.
Iată-mă la Nisipurile de Aur, într-un amfiteatru de peste două sute de locuri, plin ochi. Numeroşi tineri, studenţi şi elevi. Comunicările fiind în franceză, m-am întrebat de unde au scos organizatorii atâţia cunoscători ai limbii lui Rolland. Am aflat cu această ocazie că în Bulgaria comunistă continuau să existe licee franceze, la Sofia, la Stara Zagora şi în alte locuri. Am fost prezentat celorlalţi autori de comunicări, care stăteau ca şi mine pe podiumul destinat catedrei. La mijloc, lângă Abraham, se afla o doamnă în vârstă. Se aşezase în ultimul moment, aşa că nimeni nu părea s-o cunoască, în afară, desigur, de francezi. Abraham a prezentat-o sălii: doamna Romain Rolland. Habar n-aveam că mai trăieşte. Se pare că nici Ov.S. Crohmălniceanu nu ştia, de vreme ce nu-mi spusese că voi avea şansa de a o întâlni.
N-am de ce să fac pe modestul şi să nu recunosc că singura comunicare care a părut să intereseze sala a fost a mea. Nu fiindcă era ea grozavă, dar subiectul inedit a atras atenţia. Ca, de obicei, în astfel de cazuri, cele mai multe comunicări n-au venit cu informaţie nouă, constând în analize emfatice ale prozei mediocre a lui Rolland. Cea mai interesată s-a arătat doamna Rolland. Cât timp mi-am citit comunicarea şi fragmentele din scrisori, nu şi-a luat ochii de pe mine. Mă privea fix, cu o expresie pe care n-am putut-o descifra. M-a surprins faptul că, la urmă, a fost singura care n-a aplaudat. La bufetul organizat după simpozion, s-a apropiat de mine şi mi-a spus că ar dori, nu că i-ar face plăcere, formula obişnuită în astfel de situaţii, să stăm de vorbă.
Aşa se face că ne-am întâlnit în apartamentul hotelului unde stăteam toţi. Abraham, care mi-a deschis uşa, ne-a lăsat singuri după câteva minute. Doamna Rolland era instalată comod într-un fotoliu şi mă privea fix, la fel ca şi în sală, fără să scoată un cuvânt minute bune. O priveam, la rândul meu, şi mă gândeam c-o am cu adevărat în faţă pe soţia lui Rolland, pe care o credeam dispărută demult, odată cu lumea lor. Dată fiind diferenţa de vârstă dintre ea şi Rolland, nu putea avea mai mult de 70-75 de ani. Îi supravieţuise soţului ei treizeci şi mai mulţi. Tot aşa cum, nu voi întârzia să-mi dau seama, supravieţuiseră ranchiunele moştenite de la acesta.
Mi-a devenit clar, din clipa în care a început să vorbească, şi nu s-a mai oprit, că urăşte mai mult decât orice pe lume doi oameni: pe Istrati şi pe Hruşciov. Şi că, în afară de soţul ei, a mai iubit doar unul: pe Stalin. Pe Istrati îl ura, fiindcă trădase încrederea lui Rolland, al cărui fiu spiritual, pretindea doamna Rolland, fusese. Trădare sentimentală şi deopotrivă politică. După atâta vreme, continua să nu digere ceea ce scrisese Istrati la întoarcerea din URSS. Comunismul rămânea ancorat profund şi definitiv în conştiinţa ei. Hruşciov era vinovat de a fi distrus mitul lui Stalin, marea iubire a soţilor Rolland, mai cu seamă după odiosul (încerc să-mi amintesc cuvintele ei) Raport (o vreme ţinut) secret din 1956, în care noul lider de la Kremlin, recent înlăturat de Brejnev, îi denunţase crimele. Hruşciov trebuia împuşcat, susţinea apriga doamnă Rolland, nu scos la pensie. Cu privire la soarta lui Istrati, mort, din fericire, la timp, nu s-a pronunţat. În ce-l priveşte pe Stalin, pe el, cu siguranţă, l-ar fi înviat, ceea ce, din fericire, nu-i îngăduia ateismul.
Mi-e imposibil să-mi aduc aminte ce am spus eu însumi în cele vreo două ore ale monologului doamnei Rolland. Probabil, nu mare lucru. La despărţire, doamna Rolland mi-a declarat, fără menajamente, în loc de bună seara, că n-am făcut deloc bine comunicând epistolele soţului ei, care se va fi întors în groapă auzind ce el însuşi scrisese, vai, cu infinită amărăciune, de două ori trădătorului Istrati.