Patrice Gueniffey a publicat recent o nouă şi temeinic documentată biografie a a lui Napoleon. Există puţini istorici sau scriitori francezi care să nu fi scris despre micul corsican devenit marele Împărat. În fiecare an apar zeci de biografii şi de studii. Gueniffey le-a citit pe toate, a cercetat arhivele, n-a lăsat nici un detaliu neverificat şi a scris, nu doar nouă sute de pagini de proză istorică, ci tot atâtea de analiză aprofundată a personalităţii lui Bonaparte şi a epocii. Teza lui principală este că destinul lui Napoleon a fost, aşa zicând, declanşat de întâlnirea lui cu Revoluţia din 1789. Scrie un comentator: „Bonaparte n-a pierdut ocazia de a încarna, încă de la asediul oraşului Toulon, gloria militară, substitut şi ultimă şansă a unei Republici condamnate pentru crimele sale şi uzată de neputinţa de a dota naţiunea cu un regim durabil”. Armata, afirma autorul însuşi, înfăptuia astfel visul unei întregi generaţii, constând în a înlocui titlul moştenit prin naştere în toate aristocraţiile prin titlul datorat meritului propriu specific democraţiilor.