Există norme academice, norme
redacţionale şi editoriale. Fiecare
colocviu şi comisie de licenţă
impune propriile rigori sau face
trimitere la instanţele consultative
şi la autoritatea decizională supremă.
Nu se cere respectarea logicii, rigurozitate,
argumentare sau relevanţă, dar e
obligatorie respectarea strictă a
regulilor „academice” sau, după caz,
„redacţionale”, privind notele de
subsol (şi tot paratextul). Un fel de
răzbunare a „rădăcinii” pe „frunze”,
în siajul democratizării spaţiului
cultural şi al triumfului undergroundului?
Având în vedere că trimiterea la
subsol înseamnă, în realitate, trimiterea
la empireul autorităţii, îmi vine în
minte imaginea închipuită de Bernard
de Chartres (o invocă şi Matei Călinescu
în Cinci feţe ale modernităţii). În
viziunea acestuia, noi suntem piticii
cocoţaţi pe umerii uriaşilor predecesori,
care vedem mai multe şi mai departe.
Nu pentru că vederea noastră ar fi
mai ageră sau am fi mai înalţi, ci
pentru că folosim, ca scară (aş zice:
ca postament pentru propria-ne
mărire), statura lor gigantică. Primele
note de subsol trimiteau la informaţiile
anterioare. Fie şi plasate în josul
paginii, ele spuneau: „vezi mai sus”.
Legătura cu autoritatea supremă, cu
empireul argumentului se regăseşte
şi aici.
Nota de subsol e hypertextul cel
mai la îndemână: el stabileşte relaţia
dintre text şi texte. Cea mai cunoscută
construcţie cu linkuri de până la
apariţia Internetului e Biblia cu
trimiteri. Trimiterile sunt verigile
care asigură unitate şi coerenţă unei
cărţi scrise de cca 100-150 de autori
pe parcursul a câtorva secole,
transformând, de fapt, o bibliotecă
într-o carte.
Paradisul textual din oglinda
paginii, luminată şi aerisită generos,
se alimentează energetic (se luminează,
în ideea lui Blaga) din focul palid al
infernului unei lumi apuse, înghesuit
şi minimizat în subsolul foii. Odată
ce am rostit sintagma: într-un loc
al romanului lui Nabokov Foc palid,
„comentând” nişte versuri, naratorul
ajunge să comenteze comentariul ca
atare şi să-l definească, printr-o
sentinţă memorabilă: „viaţa omului
nu este decât o serie de note de subsol
la o vastă capodoperă obscură şi
neterminată”.
Toată cartea fiind, în general, o
însumare de note şi comentarii, prima
idee care îţi vine în minte la lectura
ei (din 2014 avem şi versiunea
românească a cărţii, editată de Polirom)
e ca Nabokov – aici mai curând
profesorul şi criticul decât ficţionarul
– a vrut să ne demonstreze (ori poate
să parodieze excesul de zel al criticii
universitare) ca un comentariu literar
poate să fie mult mai amplu decât
textul comentat (raportul e de aproximativ
30 pagini de text la 200 pagini de
comentariu). Găsim aici confirmarea
unei idei expusă ulterior de Umberto
Eco (mai întâi în comunicarea intitulată
Interpretare şi suprainterpretare,
apoi în volumul Limitele interpretării):
criticul scutura textul comentat până
nu cad din el exact sensurile pe care
le-a presupus.
De unde pasiunea pentru note?
La sfârşitul anilor ’40, profesorul şi
scriitorul ruso-american începe să
ţină un curs despre Puşkin la Universitatea
Cornell. Nicio traducere din Evgheni
Oneghin nu corespundea rigorilor
unui bun cunoscător al limbii ruse
(şi al literaturii ruse), precum era
Nabokov. Începe o aventură care
va dura un deceniu şi jumătate („lumea
mă va ţine minte ca autor al Lolitei
şi al lucrării despre Oneghin”). Rezultatul
direct a fost editarea propriei traduceri
a romanului în versuri (cca 200 de
pagini de carte în versiunea rusă) cu
comentariile de rigoare (explicarea
contextelor, a aluziilor şi a semnificaţiilor),
care umpleau 1100 de pagini sau
încă trei volume tipărite. Mai exact,
romanul în versuri al lui Puşkin, cu
tot cu studiul introductiv şi cu
comentariile de rigoare, inclusiv
despre rădăcinile africane ale lui
Puşkin, despre cum trebuie traduse
versurile ruseşti în engleză etc., ocupă
4 volume sau 1850 de pagini. În
aceiaşi ani (1950-1966), Nabokov a
scris romanele Lolita, Pnin şi Foc
palid. Ultimul are structura (şi, în
general, proporţiile) lui Evgheni
Oneghin cu comentariile respective.
Există şi o versiune anecdotică
a genezei romanului Foc palid. Poemul
propriu-zis (cele 999 de versuri
distribuite în patru cânturi) e scris
în maniera lui Robert Frost. Nabokov
(narator talentat, dar poet mai puţin
inspirat) înţelegea că, oricât de bun,
textul rămânea, oricum, o palidă copie
a originalului (iată, aşadar, încă o
explicaţie, de data asta freudistă, a
titlului: Foc palid) şi atunci scriitorul
ar fi inventat jocul cu „poemul comentat”
sau cu „poemul inclus”, în care
comentariul iese în prim-plan şi
poemul nu mai este citit cu gravitatea
care riscă să-l facă ridicol. Explicaţia
„literară” a titlului prin trimitere la
secvenţa din Timon din Atena („Luna
e un hoţ, îşi fură lumina de argint de
la soare”) este şi ea situată în zona
comentariilor. Sau a „comentariilor”.
Nu ajungem până la a declara
că nişte note şi comentarii pot
salva un text, ironia lui Nabokov fiind
prea evidentă în construcţia romanului,
dar experienţa merită să fie bifată.
În multe cazuri comentariul iese în
prim-plan. „Paratextul” poate să
anuleze „textul”, ori, cel puţin, să
facă să-i tremure înţelesurile. Cine
nu-şi aminteşte de „nota de subsol”
din tabloul lui Magritte (care reprezintă
o pipă): „Ceci n’ est pas une pipe”?!
Uimitoare capacitatea asta a
romanului de a se deschide, în straturi.
La început, cititorul e pus în gardă:
Ce poate fi mai plictisitor pentru
lectorul dornic de naraţiuni, de istorii,
decât să citească o carte alcătuită din
notele de subsol ale unui poem
(am avut, de mai multă vreme,
doar varianta on-line a traducerii
în limba rusă a cărţii şi am încercat
să citesc în modul clasic, alergând
de la text la note şi viceversa – nu
era o ediţie cu linkuri active – aşa
cum făceam cu Ulise, tradus de Mircea
Ivănescu, o experienţă oribilă, în
ambele cazuri!)? Abia la o etapă
avansată a lecturii cititorul înţelege
câtă simetrie (de fapt, euritmie), câtă
ţesătură şi arhitectură comună, integră,
corelativă este aici, în labirinturile
danteşti ale unui „subsol”. Naraţiunea
te captivează în progresie şi ai deja
impresia, la o anume pagină, că citeşti
un roman, segmentat, adevărat, în
capitole inegale, schimbând modulaţiile
şi perspectivele naratoriale… astfel
încât autorul, uneori, revine la
comentarea sau imită comentarea
clasică a unor versuri/ sintagme,
pentru a nu uita că citim notele unui
poem, nu o poveste…
La prima vedere, „comentariul”
despre viaţa omului ca un serial de
note de subsol explică natura notelor
şi comentariilor. De fapt, el inversează
perspectiva. Opera (capodopera) e
scrisă, viaţa e doar o tentativă de
a-i atribui un sens. Altfel spus, viaţa
e o permanentă lectură, e tentativă
de a citi lumea, de a înţelege Marele
ei Text. Într-un sistem de oglinzi
reciproc reflectante, viaţa şi opera,
lectura şi textul se alimentează reciproc,
într-un caleidoscop în care „devenirea
întru Fiinţă” e o poveste despre cei
slabi de înger, ea însemnând permanent
„devenirea întru devenire”. Şi doar
în acest sens lumea se perpetuează,
raţional şi iraţional, deopotrivă.
Pe de o parte, subsolul e temelia
pe care se ţine textul. Cariatida pe
care, odată aşezat, textul vede mai
mult şi mai departe. Pe de alta, aceste
note şi comentarii sunt o derivată a
textului, o extensie a lui, o proiecţie
în viitor. Paratextul nu (mai) este un
acaret facultativ la construcţia „de
bază”, el e parte funcţională a textului,
a cărţii. Iar uneori, iată, poate să
devină partea lui centrală. Comentariul
e literatură, nu e şcevaţdespre literatură.
Ironia pe care încercam s-o strecor
în primul alineat, privind atenţia
exagerată acordată notelor şi
comentariilor s-ar putea să fie inutilă.
Notele cer respectul pe care îl merită.
Oricât de patetic spus, ele chiar sunt
rădăcina.
