Fie datorită lui Herodot, care a răspândit ideea că Egiptul e locul de naştere al religiei în general, fie datorită hermetismului (Hermes, varianta greacă pentru zeul egiptean Toth), a lui Pitagora şi a neoplatonismului, apoi a renascentiştilor, care vedeau în Egipt izvorul înţelepciunii mistice, apoi a invaziei imagistice din secolul al 18-lea (sfinxul, obeliscul, ochiul în piramidă etc.), sau a romantismului, europenii s-au lăsat aproape fără întrerupere fascinaţi de Egipt, căutând pe meleagurile Nilului secretele spiritualităţii transformatoare. Între călătorii convinşi că le pot descoperi se numără şi jurnalistul britanic Paul
Brunton (1898-1981), ale cărui pagini despre Egipt (dar şi despre India – la Editura Polirom au mai fost traduse volumele India secretă, 2013 şi Un eremit `n Himalaya 2013) au rămas de aproape un secol în topul lecturilor de aventuri spirituale bine documentate. Brunton, admirabil povestitor, pune din plin culoare şi exotism. Chiar dacă nu totdeauna convingător când interpretează semnificaţiile, captivează prin talentul de reporter, prin crearea de atmosferă. Noaptea pe care a ţinut s-o petreacă singur în marea piramidă a lui Kheops (Khufu) – îngrozindu-i pe funcţionarii din Cairo, de la care a izbutit cu greu să obţină aprobări – rămâne de neuitat, o pagină de literatură atât de vie, încât parcă ne-am afla chiar noi înaintea sarcofagulului de granit roşu, gol, neacoperit, întrebându-ne de ce au fost construite canale de aerisire, deşi mumiile nu au nevoie de aer, de ce o a doua cameră, „a reginei”, deşi niciodată faraonii nu au fost îngropaţi alături de soţiile lor, cine se apropie din umbră, cine vrea să ne ia în stăpânire: „În mine a început să se strecoare senzaţia stranie că nu sînt singur. Simţeam că în întuneric ceva însufleţit, viu începe să palpite, să ia naştere. Senzaţie vagă, dar reală... combinată cu sentimentul tot mai puternic că trecutul se întoarce”. Aproape te sufoci când „vasta cameră a regelui s-a umplut de fiinţe nevăzute, spirite ce păzeau venerabilul monument. Te aşteptai ca dintr-o clipă în alta o voce spectrală să spargă tăcerea atotstăpînitoare. Acum le mulţumeam celor ce construiseră canalele strîmte de ventilaţie, ce aduceau în străvechea încăpere un flux slab, dar constant de aer proaspăt”. Aproape te cutremuri când „spirite monstruoase, orori sinistre, infernale, forme cu aspect grotesc, nebunesc, sălbatic” invadează spaţiul îngust şi te simţi uşurat când maleficii demoni dispar, brusc întorşi în beznă, lăsând loc unor fiinţe luminoase, duhuri de mari preoţi egipteni. Experienţa trăită de Brunton, a părăsirii corpului şi a trecerii într-o nouă dimensiune, ne dezvăluie că „misterul Marii Piramide este misterul propriului eu. Încăperile secrete, străvechile mărturii, toate sînt cuprinse în tine. Iată învăţătura piramidei: omul trebuie să se întoarcă spre interior, să se aventureze spre centrul necunoscut al fiinţei sale pentru a-şi găsi sufletul, aşa cum trebuie să se aventureze spre adîncurile necunoscute ale acestui templu”.
Pe lângă această lecţie a inexistenţei morţii, celelalte aventuri şi cercetări ale inexplicabilului par, desigur, mai palide, dar îşi păstrează valoarea literară. Intâlnirea cu magicianul din Cairo, mai degrabă un coţcar, cu fachirul Tahra Bey, care se lăsa străpuns de pumnale, se întindea pe cuie etc. sunt pagini care parcă ne amintesc de Oborul de altădată. La fel, capitolele despre îmblânzitorul de şerpi şi scorpioni, care oprea aceste jivine printr-un „cuvânt cu putere” şi printr-o amuletă (pagină cu versete din Coran) să muşte. Totuşi merită atenţie preocupările lui Brunton faţă de criptozoologie, fiindcă reuşeşte chiar el, prin voinţă şi încredere, să supună aceste târîtoare, dorinţa sa puternică de a deveni derviş îmblânzitor de şerpi fiind motivată de convingerea că va stăpâni forţa iniţiatică, „o forţă care pătrundea încet în trupul iniţiatului aflat în transă, aşa cum s-ar strecura încet un şarpe”. Drumul de la teamă la stăpânire de sine e justificat şi de celelalte simboluri ale şarpelui: pielea schimbată „simbolizează forma nouă pe care o va îmbrăca materia în cele din urmă. Şi, aşa cum şarpele continuă să trăiască, deşi pielea sa exterioară a murit, la fel şi spiritul este şi rămîne nemuritor, deşi formele sale exterioare mor. Şarpele se deplasează deşi nu are mîini, picioare sau alte membre exterioare. Tot aşa, forţa creatoare se deplasează cînd trece de la o formă la alta pentru a construi o întreagă lume sau o singură creatură.”
Captivantă e şi reluarea unor teorii paramedicinale apropiate de ceea ce redescoperă astăzi ştiinţa: vindecarea rănilor prin creşterea pulsului şi a temperaturii, tratamentul prin abţinerea de la mîncare, sau letargia care permite naturii să intervină activ, lecuind organismul de toate bolile: „funcţiile corporale încetează, odihnă pe care numai organele noastre suprasolicitate o pot aprecia. Această letargie profundă activează puternice forţe curative, dovedind astfel puterea sufletului asupra materiei şi uimitoarea inteligenţă ce zace în subconştientul nostru” .
„Reporterul sufletului” povesteşte uimit despre Sfinx („strania creatură, care întruchipează forţa leului, inteligenţa omului şi seninătatea spirituală a unui zeu, ne învaţă tăcută un adevăr inevitabil, necesitatea stăpînirii de sine, omul fiind menit să stăpînească animalul din el şi să-l supună”) şi are intuiţia de a alege teorii care s-au vădit, în timp, adevărate. Egiptologul contemporan Rainer Stadelmann, de pildă, reiterează cu succes teza originii Sfinxului în epoca faraonului Kheops (după ce decenii întregi ea fusese atribuită epocii lui Khefren). De şapte ori dezgropat din nisipuri – ultimele, prin subscripţii publice din Franţa de către legendarul Maspéro şi apoi a guvernului egiptean – Sfinxul mi-a amintit, aşa cum e descris de Brunton, versurile lui Shelley din Ozymandias (1818), tulburător în romantica sa perenitate însingurată, dar şi verdienele valenţe decorative din Aida .
Cucerit întru totul de Egipt, Brunton nu neglijează nici şcolile de misterii („şcoala lui Osiris”, despre naşterea, tinereţea şi bătălia acestuia împotriva întunericului, rolul lui Isis, Văduva zeului fertilităţii etc.), dar nici nu ajunge în contradicţie cu monoteismul. Căutarea unui nou mod de viaţă, iniţierea într-o viaţă mai nobilă, lăuntrică, dezvăluitoare a secretelor existenţei îl fac să cerceteze şi practicile islamice de comunicare cu Dumnezeu. Două capitole sunt dedicate înţelegerii islamului, a cărui rapidă şi timpurie răspândire o pune pe seama virtuţilor practice: „A propus legi şi porunci care trebuiau ascultate, precum şi principii care puteau fi aplicate în viaţa de zi cu zi. A luat în considerare exigenţele relevante ale naturii umane şi a stabilit reguli ţinînd deopotrivă de nevoile trupului şi de cele ale sufletului. Nu l-a neglijat pe unul în favoarea celuilalt.... Ceea ce îl deosebeşte net pe Mahomed de majoritatea profeţilor orientali este că s-a opus tendinţei de renunţare la îndatoririle publice şi sociale pe care le presupune viaţa”.
Îngăduitor, convins că sufletul dăinuie, mereu atent la istorie, îndemnând oamenii să se desăvârşească moral, Paul Brunton ne readuce în faţa ochilor sisteme de depanare ale mecanismelor lumii – şi o face într-un mod care nu se toceşte în timp.