În ultima vreme specificul etnic a devenit un concept neglijabil, dacă nu de-a dreptul jenant. Motivul? Globalizarea în vogă, aplicată cu exces de zel, se străduiește a nivela diferențele dintre națiunile întrunite sub semnul său (de parcă, odată cu prăbușirea comunismului pe continentul nostru, n-ar fi apărut, în răspăr cu tendința unificării, atîtea noi state naționale, de parcă nu s-ar fi animat o seamă de mișcări de autonomie a unor provincii!). La noi, însuși Eminescu a ajuns să fie calibrat, sub pana unui binecunoscut eseist, conform unor criterii să le zicem așa nordatlantice. Blaga, la rîndul său, e tratat cu suspiciune, condus cu condescendență spre ieșire, ba chiar abordat grobian de către un tînăr literat. Astfel că nu ne putem decît bucura întîlnind în ultimul volum al lui Alexandru Surdu o înflăcărată pledoarie de pe poziția contrară, cea a tradiției regretabil pusă în paranteză. Întors cu o față deferentă spre Blaga și Noica, acest marcant reprezentant al filosofiei românești actuale se disociază fără complexe de cei „străini de simțămintele noastre” firești: „Nu pot intra în consonanță cu noi, așa cum sufletul românesc, provenit din Spațiul Mioritic, s-a ridicat mereu spre ondulațiunea universală, a cărei imagine și al cărei ecou a încercat, după puterile sale, să fie”. Cu o atare dispoziție, d-sa ne oferă o călătorie pe un meleag al obîrșiilor, Maramureșul, echivalat cu „Porțile Împărăției”. O „Împărăție a voievozilor”, adăpostiți de „Măria Sa Codrul”, îngînînd simbolistica sacrală a „ușii cerului” pe care Dumnezeu o deschide periodic spre a-și arăta tăria ori a-și revărsa benedicțiunea. Semnificînd potența infinită a incipitului, „ușa” se regăsește și-n sălașurile maramureșene prin „porțile imense, mai ales în comparație cu gardurile mici, făcute parcă de copii, în joacă. Doar bisericile, tot de lemn, au cele mai înalte turle din cîte s-au văzut”. Împiedicați de ocupanții austrieci a-și înălța construcții din zid și piatră, băștinașii au ajuns la o virtuozitate a prelucrării lemnului, astfel încît mai pot fi întîlnite și azi lucrări performante „în care nu s-a bătut nici un cui de fier”. Și ca o încununare a trecutului, această parte de țară posedă un „Sediu al Cavalerilor marmațieni”, la Vișeu. Aici, ca-ntr-o legendă vie, „s-au întrunit urmașii cavalerilor marmațieni care descind din Dragoș și Bogdan, din voievozi și cneji, din cei care au fost cu scuturile lor, zugrăvite cu blazoane, apărătorii împărăției noastre de granițele dinspre Nord și Vest”. Lista participanților, în Rotonda Magna a Castelului, e amețitoare: „Părintele Stareț Sofronie Perța de Ieud, a cărui familie descinde din Dumitru de Ieud, fiul voievodului Balc, cu atestare de la 1384; Părintele Gavriș Vancea din Onești, cu descindere din românul Onciuc, fiul lui Lupu Stan, care era liber-baron la 1366; Ioan Petrovai de Petrova, cu atestare din 1326, sau Vasile Iuga din Săliște, descinzînd din Nicolae de Săliște, fiul voievodului Ștefan și nepotul lui Bogdan Vodă, cu atestare documentară din 1353”. Istoria confirmă toate acestea la un mod solid documentat, grație lucrării lui Alexandru Filipașcu, Enciclopedia Familiilor Nobile Maramureșene de Origine Română (2015). Diplomele care certifică anterioritatea etniei românești au fost acordate chiar de mîna regilor maghiari, începînd cu Carol Robert de Anjou (1308-1342). În Maramureș au existat 14 voievozi cu titluri nobiliare românești și același număr de conducători de cnezate, teritorial delimitate cu numele unor localități care s-au păstrat pînă azi: Cosău, Surduc, Bârsana, Sarasău, Săpânța, Iapa, Apșa, Cuhea, Săcel, Vișeu, Moisei etc. Prestigiul de care avea parte elita maramureșeană rezultă și din faptul că, reprezentînd o forță militară analogă cavalerilor cruciați, a primit misiunea de-a apăra hotarul de Nord al Transilvaniei. În consecință, aici n-au fost colonizați alți cavaleri, așa cum s-a întîmplat în Sud-Estul provinciei, unde au ajuns cavalerii teutoni, și în Sud- Vestul acesteia, unde au ajuns cavalerii ioaniți. Dacă Paul Valéry socotea că tradiția inspiră mai curînd inima decît conștiința, iată că în cazul lui Alexandru Surdu le-a inspirat pe amîndouă.