Alexandru Petit – Monografia oraşului Braşov, însoţită de Călăuza oraşului Braşov şi împrejurimi (sic!), ediţie îngrijită de Nicolae Pepene şi Bogdan-Florin Popovici, colecţia „Biblioteca istorică a Braşovului”, Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”/ Supliment revista Astra, Braşov, 2012, 248 p. Şcoala monografică a lui Dimitrie Gusti a avut ca precursor monografiile rurale care apar, după 1900, în jurul lui Nicolae Iorga şi al mişcării sămănătoriste.

Mai slab reprezentate, însă, sunt monografiile urbane, poate şi pentru că România de la 1900 nu avea încă o civilizaţie urbană în toată puterea cuvântului.
Marea Unire va aduce la ţaramamă câteva provincii (Ardealul, Banatul şi Bucovina) ce aparţinuseră defunctului Imperiu Austro-Ungar, cu o civilizaţie urbană mai dezvoltată. Dar, în acelaşi timp, o civilizaţie urbană în care elementul românesc, urmare a unor discriminări de secole, era slab reprezentat. Nu trebuie, deci, să ne mire că, imediat după 1918, ia avânt publicarea de monografii urbane, în special ale oraşelor din Transilvania.
Una dintre primele, dacă nu chiar prima, este Monografia judeţului şi oraşului Braşov cu diverse tabele*, întocmită de economistul Alexandru Petit, apărută în 1922. Uitată după 1948, când regimul comunist avea alte planuri cu Braşovul – devenit Oraşul Stalin – şi cu minorităţile naţionale, ea a fost recent reeditată, în cadrul unui proiect de Bibliotecă istorică a Braşovului susţinut de revista Astra.
Date fiind caracteristicile ediţiei princeps, reeditarea îngrijită de Nicolae Pepene şi Bogdan-Florin Popovici a avut de surmontat mai multe dificultăţi.
Prima ţine de modificarea radicală a înfăţişării şi statutului oraşului şi judeţului Braşov, care a trecut prin două prefaceri structurale. Mai întâi în anii ’60, când oraşul meşteşugarilor de odinioară s-a transformat, sub imperiul politicilor de industrializare ale regimului comunist, în al doilea oraş industrial al ţării, după Bucureşti. Apoi, după prăbuşirea regimului comunist şi a unei părţi din industria grea, Braşovul s-a reinventat ca sediu al unor mici industrii hi-tech, dar mai ales ca oraş turistic şi cultural. Lucrarea din 1922 se cerea, prin urmare, completată de o serie substanţială de note, ceea ce editorii au şi făcut; puţinele note ale lui Alexandru Petit au fost demarcate de cele ale editorilor printr-o paranteză şi indicaţia N. A. (nota autorului).
Cea de-a doua dificultate ţine de statutul hibrid al lucrării lui Alexandru Petit, care s-a dorit, în acelaşi timp, o descriere a oraşului şi judeţului – proaspăt integrate în Regatul României – şi un ghid comercial şi chiar turistic al acestora. Pentru realizarea acestuia din urmă, autorul a compilat masiv o lucrare similară din 1916, realizată în limbile germană şi maghiară de vechea administraţie imperială. Compilaţia a fost neglijentă, multe pasaje au fost prost transpuse în româneşte şi, în general, redactarea lui Petit a fost deficitară. Editorii au trebuit să „aducă la zi” textul, fără să îi altereze autenticitatea şi fără să se limiteze la actualizarea ortografiei. Intervenţiile lor, marcate prin paranteze drepte, au făcut textul lizibil pentru cititorul contemporan. Trebuie spus că pare să fi fost o muncă migăloasă, solicitantă, de care Nicolae Pepene şi Bogdan-Florin Popovici s-au achitat cu brio şi cu discreţie, intervenţiile lor fiind oportune şi neostentative.
O a treia dificultate privea organizarea structurală a materiei. Monografia a apărut atât separat, cât şi împreună cu ghidul de care vorbeam – intitulat Că- lăuza oraşului Braşov şi împrejurimi (sic!) –, iar aşezarea informaţiei în pagină a urmat mai puţin regulile monografiei, şi mai mult pe cele mai laxe ale textului turistic. Editorii au procedat, aşadar, la o grupare a paragrafelor informative, sub formă de tabele, ceea ce uşurează considerabil utilizarea textului în scopuri de cercetare, în domenii ca istoria comerţului, a industriei sau demografia.
O atenţie aparte a fost acordată iconografiei, ştiută fiind puţinătatea resurselor fotografice de care dispunem pentru perioadele mai vechi. Fotografiile originale care au putut fi restaurate au fost refolosite, iar cele care, din cauza calităţii slabe, n-au mai putut fi salvate au fost înlocuite cu fotografii autentice din punct de vedere istoric. Calitatea iconografiei ediţiei a II-a este remarcabilă, fapt care nu mă îndoiesc că îi va atrage pe cititorii interesaţi de istoria vieţii cotidiene din România.
Astfel „restaurată”, ediţia se înfăţişează ca una cu adevărat critică a vechii monografii, a cărei valoare era mai curând istorică şi sentimentală, decât ştiinţifică. Valoarea ei istorică a fost prezervată, iar informaţia interesantă ştiinţific a fost mai bine pusă în valoare.
Rezultatul este o imagine complexă a Braşovului imediat după Marea Unire. Una de natură să îi intereseze pe istorici, pe sociologi, pe demografi, dar şi pe economişti şi pe oamenii de cultură.
Se observă, astfel, că monografia, deşi este însoţită de o „călăuză” conţinând hărţi ale oraşului, ale căilor de acces şi indicaţii privind transporturile, pune accentul pe dimensiunea comercială şi incipient industrială a Braşovului, nu pe cea turistică, evidenţiată mai ales prin staţiunile termale din jur. La 1922, România nu intrase încă în era turismului, iar frumuseţile naturale şi culturale ale Braşovului şi Ţării Bârsei nu îi interesau, deocamdată, decât pe excentrici. Alexandru Petit, poate şi pentru că era el însuşi economist („Diplomat al Şcolii Superioare de Comerţ”, cum semnează, orgolios, pe copertă), acordă prioritate informaţiilor despre oportunităţile de afaceri pe care vizitatorul le află la Braşov. Este, totodată, şi un semn că Marea Unire a acţionat ca un liant economic şi ca un factor stimulant al dezvoltării ţării, atât al regiunilor din Muntenia şi Moldova, cât şi al provinciilor alipite la 1918.
Nici braşovenii înşişi nu par, la 1922, conştienţi de potenţialul turistic de excepţie al zonei: reclamele de la sfârşitul cărţii sunt, fără excepţie, ale unor firme de comerţ, meşteşuguri şi industrie, nu ale unor complexe turistice. Probabil că, la 1922, acestea se aflau într- o stare incipientă.
Monografia lui Alexandru Petit ne mai înfăţişează şi un Braşov diferit de cel de azi prin ţesătura lui multietnică. Evident, aceasta nu a dispărut cu totul nici în 2013, căci mai există o comunitate maghiară, una germană, ba chiar şi o mică obşte evreiască. Însă la patru ani de la Marea Unire, Braşovul era încă un oraş de-o puternică diversitate etnică şi culturală, care constituia o resursă însemnată. Saşii erau elementul dominant – ceea ce-l face pe Petit, naţionalist de modă veche, să sublinieze ori de câte ori are ocazia dominaţia elementului românesc –, iar evreii, grecii şi armenii aveau un rol însemnat în comerţul, finanţele şi industria locală. „Marea industrializare socialistă” din anii ’60, pe de-o parte, şi emigrarea saşilor şi a evreilor, pe de alta, vor schimba pentru totdeauna acest tablou multietnic al Braşovului, care astăzi este susţinut mai ales de prezenţa maghiară.
Frumoasa diversitate etnică şi culturală a favorizat şi nivelul urbanistic al oraşului, care, la 1922, avea nu numai edificii publice reprezentative şi o infrastructură dezvoltată, ci şi servicii publice de nivel european (salubrizare, plan urbanistic etc.). Aşa cum majoritatea urbelor din Vechiul Regat nu aveau şi nici nu vor avea, cel puţin până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi fost foarte bine dacă politicienii noştri şi-ar fi însuşit lecţia de administraţie şi urbanism a Transilvaniei, adoptând- o şi în Vechiul Regat. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa.
Nu pot decât să sper că proiectul Biblioteca istorică a Braşovului nu se va opri aici şi că va viza şi culegerile de documente şi monografiile publicate în limbile germană şi maghiară, înainte şi după 1918. Evident, ar fi bine şi ca volumele următoare să fie îngrijite la fel de bine ca acesta. Altminteri, utilitatea lor ar rămâne locală şi sentimentală, nu culturală.